Am fost arestat in 16 noiembrie de acasa. Primisem un telefon de la niste fosti colegi de serviciu, n-am fost la munca, si mi-au zis: „Vezi ca vin si dupa tine, te cauta”. M-au gasit gata imbracat, si le-am sarit in brate. Era un colonel, Muresan, din Brasov, acum a iesit la pensie, cu alti patru insi. M-au dus la Militia Brasov. Pe scari, cand m-au arestat, mi-au zis: „Mama dvs lucreaza in Poiana, haideti sa dati o declaratie despre ce legatura are cu persoanele straine din Poiana”. Cand am ajuns pe scarile Militiei, m-au intrebat: „stii pentru ce esti aici?” „Bineinteles ca stiu, pentru ieri, duminica, 15 noiembrie”. Acolo au inceput sa ma bata. Adevarul e ca m-au batut vreo jumatate de ora pe scari, ca nu gaseau un birou unde sa ma bage sa ma ancheteze. Intr-un tarziu au gasit un birou, m-au luat mai mult pe sus, m-au bagat acolo, m-au pus sa dau o declaratie despre ce am facut. Bineinteles ca am zis ca am strigat sloganuri impotriva lui Ceausescu. In acel moment, sincer sa fiu, eram mandru de ce am facut. Impotriva lui Ceausescu, impotriva comunismului. A fost singura declaratie pe care am dat-o la Brasov. De la ora 15 pana pe la 12 noaptea numai m-au batut. N-am mai dat nici o declaratie.
A doua zi ne-au incolonat in culoar la Militie, ne pregateau pentru plecarea la Bucuresti. Cum au specificat si colegii mei, ne-au pus catuse, fiecare avea o pereche de catuse la maini, dar nu le-au ajuns catusele, asa ca au scos si lanturi. Unii aveau lanturi, altii aveau catuse. La cat de multi eram atunci, au vazut ca nici asa nu le ajung si ne-au legat cate doi cu catusele de maini. Ne-au dus la Bucuresti.
Aici am fost bagat intr-o camera cu un personaj destul de ciudat, eram pazit de oameni in verde, cred ca ai Securitatii. Am fost bagat in camera cu o singura persoana. M-a intrebat ce e cu mine. Am spus ca sunt cu evenimentele de la Brasov. El lucrase la o intreprindere de piele de prin Bucuresti, spunea, si era bagat la subminarea economiei nationale, dar, de fapt, el ma tragea de limba. Dimineata, cand ne aducea mancarea, aveam o jumatate de lingura de marmelada, un colt de paine si o cana cu ceai. El la ceaiul respectiv avea si ness si-mi dadea si mie, imi facea ness dimineata. Si ma tot intreba: „Dar pe cine mai cunosti…?”. Mi-am dat imediat seama ca este un informator de-al lor. Ancheta la Bucuresti a durat intr-un ritm infernal. Pur si simplu, lucrau in trei schimburi. Nu mai stiam cand e zi, cand e noapte, ce data e, cate zile au trecut de cand se aducea masa. Cand trebuia sa mananc, imi zicea: „464, – ca asa imi daduse un numar – pregatirea pentru ancheta”. Si eram scos. Cand ma intorceam nu mai gaseam mancarea. Ce m-a marcat pe mine tare – chestia cu 464, numarul acesta: dupa ce am scapat de acolo, am fost in deportare la Piatra Neamt, si am locuit la un camin de nefamilisti. Dupa un an de zile, daca auzeam o miscare noaptea pe holul acela unde stateam eu, saream din pat, ma intorceam cu fata la perete si asteptam sa vad ce se intampla. La Bucuresti a fost ancheta psihica. Pur si simplu m-a terminat psihic. La un moment dat, chiar, imi doream sa ma impuste si sa se termine odata cu treaba asta.
Iosif Farcas:
Eu am fost arestat in data de 19 noiembrie, la 4 zile dupa intamplare, deci in joia urmatoare. Intamplator, in saptamana care a urmat dupa 15 noiembrie, am fost in schimbul III. Eram acasa dimineata cand m-au arestat. M-au dus la Militia din Brasov, m-au tinut in picioare cam de la 9 jumatate pana la ora 16 dupa amiaza, intr-un birou unde erau foarte multi arestati. Dar nu am recunoscut pe nimeni, nu erau colegii mei din sectie; erau tot din uzina, probabil, arestati. Pana la ora 16 am stat in picioare si la ora 16 jumatate, sa zic, am fost dat in primire unui securist in civil care mi-a spus asa: „din acest moment esti un numar de inregistrare”. Nu s-a recomandat, era foarte plictisit, mi-a spus ca de duminica ancheteazsa intr-una – era joi, va dati seama, era foarte plictisit, nervos si obosit pentru ca a avut de lucru cu anchetele. El mi-a recomandat sa recunosc tot ce am facut, sa nu minimalizez participarea mea la manifestatie si sa recunosc ca am spart usa la Primarie si ca l-am lovit pe primarul Calancea. Atata mi-a spus in acel moment. Dupa aceea am fost coborat in celula. La ora 10 si jumatate am fost dus undeva la etaj. Celula unde am stat pana atunci era la parter sau chiar la subsol. Dupa stingere, am fost dus la etajul III sau IV, era intuneric, nu puteam sa-mi dau seama. Am fost legat la maini cu catuse, dus intr-un birou si am fost batut de la ora 23 pana dimineata la 5 de capitanul Radoi. Asa s-a recomandat, era imbracat civil. Am fost batut cu bastonul la palme pana dimineata cand se da desteptarea, la ora 5. In tot acest timp n-am fost pus sa dau nici o declaratie, trebuia numai sa recunosc verbal ca l-am batut pe primarul Calancea si am spart usa la Primarie. N-am vrut sa recunosc acest lucru pentru ca nu era adevarat si atunci mi-a promis ca a doua seara ma face arsice. Asa mi-a spus. Norocul meu, daca ii puteam spune noroc, a fost ca vineri, dupa acea noapte, la ora 1 dupa amiaza, am fost mutati la Bucuresti. Incarcati in duba, legati, geamuri vopsite la duba. Se stie cum. Cu escorta, bineinteles, cu escorta, cu arme.
Am fost transportati la Bucuresti. Am stat in celula cu colegul meu, Filichi Gavrila. Am fost anchetati numai noaptea si tot numai cu bastonul de cauciuc. Nu stiu cum au fost batuti colegii mei. La Bucuresti am fost batut foarte rau de locotenentul major Iordache, asa s-a recomandat (tot civil era), de capitanul Carp si de maiorul Florea. Au mai fost doi civili (toti erau civili) care m-au batut, dar nu s-au recomandat.
Mi s-a spus de la Brasov ca voi fi un numar de inregistrare. Anchetele au decurs in mod foarte brutal. Nu ii interesa adevarul, ii interesa sa scoata niste vinovati. M-au obligat pana intr-atat incat sa recunosc ca am spart niste abajururi, nu stiu ce. Un anchetator mi-a spus ca nu se cumuleaza pedepsele si simplul fapt ca ai participat la manifestatie era o vina, puteai foarte simplu sa fii condamnat numai pentru atata lucru, nu mai trebuia sa recunosti ca ai spart nu stiu ce. „Nu se cumuleaza pedepsele, scrie acolo ca ai spart niste abajururi”. S-a vazut clar, pe Ceausescu nu il interesa atunci un proces politic, pentru ca se spunea ca in comunism nu exista oponenti politici. Ei ne-au condamnat pentru huliganism, dar pedeapsa a fost ca pentru actiune politica. Ancheta a durat doua saptamani la Bucuresti. Securitatea stia foarte bine cum sa-si puna in aplicare planurile. Si prin batai, dar si prin promisiuni, ne-au convins sa scriem ce voiau ei. La inceput, pe mine m-au lasat sa scriu ca un grup de muncitori s-a adunat in fata intreprinderii, dupa cateva zile m-au obligat sa scriu ca un grup de elemente turbulente, iar dupa alte zile m-au obligat sa scriu ca un grup de elemente huliganice au facut nu stiu ce. . Ei, treptat, ne-au adus pana in situatia in care sa scriem, cu propria mana, ca suntem huligani. Asta s-a vrut. Ce a urmat se stie, cu procesul de la Brasov.
Ar mai fi de spus, anticipand putin lucrurile, ce am patit dupa ce am fost deportat la Filiasi. In 1989, in 16-17 decembrie, am inteles ca s-au trimis forte de represiune la Timisoara si din judetele Gorj, Dolj si Valcea. Garzile patriotice, cum le spuneau ei, imbracati in tinuta de garzi, cu bastoane, cu cozi de matura, cu cozi de lopeti, astea erau armele pentru garzile patriotice. Pe colegii mei de la Filiasi, unde am fost eu deportat, i-a adunat la schimbul III intr-o seara si le-a spus: „Stiti ce s-a intamplat la Timisoara? Trebuie sa trimitem acolo forte de ordine, garzile patriotice, ca un grup de huligani la Timisoara nu stiu ce au facut”. Si pe barbati i-a incarcat in trenuri in acea noapte si i-a trimis. Mie mi-a spus: „Tu, Iosife, nu mergi”; eu nu aveam voie sa merg pentru ca, vorba aceea, eram mutat acolo. Mi s-a recomandat sa nu spun la nimeni ca sunt din Brasov si, pe cat posibil, sa nu vorbesc ardeleneste, sa vorbesc olteneste. Chiar am intrebat: „Nu trebuie cumva sa ma imbrac in haine femeiesti?” si au zis: „Nu chiar asa”. Mi s-a interzis sa intru in localuri si sa stau de vorba cu oamenii. Asta a fost recomandarea lor, ca, daca nu-mi vad de treaba, vor veni de la Bucuresti si o sa-mi fac pedeapsa in celula.
In anchetele de la Bucuresti ni s-a spus sa recunoastem tot ce voiau ei, ca, daca recunoastem, beneficiem de circumstante atenuante. daca nu, vom primi circumstante agravante si mai putem primi un plus de 10 ani pentru nerecunoasterea adevarului. Prin aceasta politica de amenintari si promisiuni, pe mine m-au obligat sa scriu si ceea ce n-am facut de fapt. Asta a fost cele mai grav lucru. Cum am spus, ancheta a decurs intr-un mod foarte brutal si, in final, au obtinut ce au vrut ei, un adevar convenabil lor, ca apoi sa poata raporta ca i-au prins pe cei vinovati. Cand, de fapt, erau poate vinovati, in acceptiunea lor, pentru ca ne-au sustinut. Acesta a fost aparatul de represiune din Securitate si Militie. Anchetatorii pe care vi i-am spus erau toti civili, unii s-au recomandat. Ne-au anchetat intr-un mod foarte brutal.
Danut Iacob:
Eu am fost arestat in data de 18 dimineata. M-au cautat seara, dar nu m-au gasit, mi-a zis un coleg de-al meu. Am fost reclamat la Militia din orasul Sacele, locuiam la Sacele la parinti, ca s-a comis un viol pe raza cartierului, semnalmente corespund, sa vin pana la Militie sa dau o declaratie si sa fac o confruntare cu victima. „Nu se poate, zic, sunt casatorit de doua saptamani, sotia e de fata. Cum sa fac asa ceva?”. Si-a cerut scuze fata de sotie, mai era numai tata, mama era plecata in statiune. Si zice: „Nici un deranj. Intri pana acolo, dai … ti-e frica? „Cum sa-mi fie, domn'e frica? Hai sa mergem, ca tot plecam la serviciu. „M-au urcat intr-o Dacie verde unde mai erau doi indivizi solizi. „Domn'e, panala Militie sunt 50 de metri, sa nu ne inghesuim in Dacie”. „Nu domn'e, vino incoace!”. Am intrat acolo, zic: „Arata-mi-o repede pe domnisoara care e, sa vedem. Ma grabesc sa ajung la munca”. Cum au bagat masina in curtea Militiei, din start m-a pocnit cu bastonul dupa cap si a zis: ” Stii ce-ai facut duminica?”. „Eu am fost la serviciu…” „Las' ca acum o sa vezi tu”. Si acolo mai erau inca doi oameni, Buceanu Aurel si Gradinaru Ion si i-am intrebat: „Cu voi ce e? Daca te-au bagat in camera asta, e clar. Si tu lucrezi tot la "Steagu"? „Da, lucrez la "Steagu". „E clar, acum se leaga”. Ne-a bagat intr-un Aro. Acolo n-a mai fost nimic, n-a mai fost nici o confruntare, n-a fost nimic nici o domnisoara care, chipurile, ar fi fost violata de mine. Ne-au dus la sediul Militiei centrale. Acolo a urmat ancheta. Declaratii: „Pe cine cunosti”?. Ma gandeam, in mintea mea, ca era clar ca stiau deja, cine a mai fost arestat pana joi. A fost arestat Cornelus Vulpe, Gherco. De Farcas nu stiam daca e luat sau nu-i luat.
Imi zic: declar si eu pe colegii mei, cu care eram cei mai apropiati. Si am declarat: „Respectivii au fost”. „Ce-ai facut”? „Pai, am fost acolo…” Bineinteles ca in prima declaratie data eu n-am vrut sa scriu adevarul, asa ca am scris ca am facut altceva, am spus ca am fost cu o amanta. Ei imi insuflasera ideea asta cu violul. N-a tinut, m-au batut pana mi-am zis ca nu mai tine cu chestii din astea. Dupa ancheta au pus in fata mea niste poze, sa ma recunosc. Era un grup de persoane, au zis: „Domn'e, tu esti asta”. „S-ar putea sa fiu eu, dar aici sunt in tricou, acum e iarna…poate m-ati fotografiat la un meci de fotbal. Si atunci zice :”Bine, cauta-te tu pe aici prin poze”. Cand ma cautam prin poze, omul a iesit, si a intrat altul: „Ce faci, ma, aici” Zic: „M-a lasat domnu' sa caut”. A! M-a luat la bataie; ce caut in poze. Eu le-am strans, le-am pus in dulap. A venit celalalt inapoi: „Te-ai gasit?”, „Pai, stiti, a fost un alt domn, m-a rugat sa nu ma mai uit”. „Ma, tu faci misto de mine, iti bagi joc de mine? Eu te pun sa-ti faci treaba…” si iar m-a luat la bataie. La un moment dat, m-am saturat, unul intra, altul iesea, si am lasat pozele, am lasat tot si am zis: Domn'e, ce vreti sa faceti cu mine?”. „Cine e in tabloul ala?” „Ceausescu.”. „Ia da-te, ma, mai aproape! Cine e acolo?” „Ceausescu”. Mi-a dat un baston peste cap: „Tovarasul Nicolae Ceausescu!” „Ma scuzati, tot aceeasi persoana e, nu e…” Zice: „Fii atent aici – mi l-a pus mai jos, la pozitia nasului -il tii cu nasul acolo pana vin eu”. Am stat un minut, doua, mi-era frica sa nu-l scap. Pana la urma l-am scapat. A intrat alalaltul: „Ce-ai facut? L-ai dat jos pe Ceausescu?”. „L-am dat, domn'e”. Pac, da-i bataie, la picioare, la maini, iar ma lua la bataie, la picioare, la maini, cum apuca. Cum intra unul: „Care e ala care l-a dat jos pe Ceausescu?” „Ala de-acolo!?. Nu va mai spun acum apelativele cu care mi se adresau, si ma luau la bataie. Bataie de nota 10. Pana a doua zi dimineata am stat in toate anchetele astea. Cand m-a dus pentru prima data in beci, am gasit acolo si un alt coleg al meu, Bordei Nicolae, si pe un alt coleg, Broasca, de la Scularie, l-am cunoscut ulterior. I-am intrebat: „Bai, nea Nicule, ce-ai facut domn'e?” Zice: „M-au batut astia de m-au nenorocit”, era cu mainile umflate, „dar eu n-am fost la munca”. „Nea Nicule, atunci scrii ca n-ai fost. Il iei pe nu in brate, ca daca nu, ne omoara astia”. El a fost scos la ancheta, n-a mai rezistat la bataie si a zis ca a rupt un tablou de acolo. Cand a venit inapoi, zic: „Ce-ai scris?” „Am scris ca am rupt un tablou.. „No, de acum o sa te bata incontinuu pana o sa recunosti tot”. Intr-adevar, asa s-a intamplat. Mult timp el a fost suparat pe mine, ca ne scotea cand pe mine, cand pe el si el spunea ca il torn pe el, ca il spun, fiindca pe il batea si el recunostea tot, ii baga toate faptele pe care nu le-a facut. El recunostea, sa nu mai ia bataie.
Pe urma, am fost mutati la Bucuresti. Aici a povestit colegul meu despre senzatia aceea ca vom fi impuscati pe drum, atunci cand s-a oprit masina. La Bucuresti, am avut parte de aceeasi tortura; o bataie, asa, rupta din rai. La un moment dat m-a bagat intr-un birou si mia- zis: „Scrie exact tot, tot ce ai facut”. „Pana acuma am scris numai asta”. „Daca ai scris numai asta, acum scrie povestea Alba ca zapada si cei sapte pitici”.
Am scris toata noaptea Alba ca zapoada si cei sapte pitici. Nu m-au mai intrebat nimic. Dimineata m-au dus in camera si am manat ceaiul ala care ni-l dadea. Cred ca de vreo trei ori am mancat cat am stat acolo. La o jumatate de ora, m-au luat din nou. M-au dus intr-un birou unde erau doua persoane bine facute si mi-au zis: „Mai, Iacobe, tu esti un catar, esti incapatanat.
Nu vrei sa recunosti nimic”. „Domn'e, zic, am recunoscut tot ce am facut… cum l-am lovit pe maistru, am povestit cam tot”.
Dupa care anchetatorul zice: „Ba, pentru ce ai facut tu aici” si s-a lasat asa pe fotoliu, „daca scapi cu 25 de ani, e bine. S-ar putea sa te-mpuscam”. In momentul ala a intrat un tip solid, zic e: „Du-l la aer”. Nu auzisem pana atunci de „aer”, nu stiam ce inseamna aia. M-a bagat intr-o celula inchisa complet, deasupra se vedea cerul, era cu plasa. Usa era cu vizeta si, probabil, acum fac legatura, erau niste urme de rugina, dar eu am zis ca e sange. Si m-a lasat acolo. M-au lasat acolo intr-un colt, am zis „Tatal Nostru, si mi-am spus: „Asta e acum, deschide vizeta, baga ala, da cu furtunul si gata, m-a impuscat”. Am simtit atunci ca n-am primit 25 de ani, ci ca a hotarat el ca merit pedeapsa capitala pentru ce am facut. Dar n-a fost asa. Eu am crezut atunci ca m-a auzit Dumnezeu cum m-am rugat.
N. Paraschiv:
M-a arestat la 16 seara. M-a dus la Militie la Brasov, am dat o declaratie la lt. maj. Roata, asa s-a recomandat, era in civil. M-a dus la beci, am gasit cativa colegi acolo si a doua zi dimineata la Bucuresti. Incepand chiar din seara cand am ajuns, pe la vreo 6-7 seara, a inceput ancheta. vreo doua zile, un coleg a declarat ca am intrat in sediul de partid si din momentul ala mi s-a schimbat anchetatorul si apoi am dat peste unul asa, mai dolofan care avea un bat: „Hai, ce-ai mai facut, ce-ai mai facut?”. Cum spuneau si colegii, la un moment dat am scris si ceea ce n-am mai facut, numai sa scap de ei. Dupa ce a dat colegul acela declaratie ca am intrat in sediu, schimbam pe seara cam doi-trei anchetatori. Nu toti m-au batut, dar cand ajungeam la asta, asta ma toca bine. Eram mai simpatic, asa… Penultima zi, inainte de intoarcerea la Brasov, am fost la Postelnicu in birou. M-a asezat acolo pe un fotoliu si a inceput sa vorbeasca sa ma sfatuiasca: la proces trebuia sa spun ca-mi pare rau pentru ceea ce am facut, sa demonstrez societatii ca am fost… Atunci n-am stiut cine e. Numai dupa revolutie, atunci cand l-am vazut la televizor, zic: „Uite ma, de la nenorocitul asta ni se trage”. Nu l-am cunoscut, nici nu s-a recomandat.
La Barlad, unde am fost deportat, am avut o viata grea, eram si departe de familie. Primele luni acolo incercam si eu sa ma integrez, sa mai discut cu colegii. Cum apaream eu, daca erau doi-trei colegi, pac! se desparteau toti. Pana cand le-am spus: „Stati, mai, ca eu sunt cu alte probleme, nu chiar”. Si am avut si acolo colegi care erau de-ai lor. La Fabrica de rulmenti de la Barlad am fost. La 11 seara eram in casa, dimineata la 7 eram in uzina. N-apucam sa stau decat de la 11 noaptea pana dimineata. In 1988, s-a dat o gratiere, am plecat de la Barlad si m-am angajat la Mecanica in Bartolomeu. Am lucrat 9 zile si am fugit. Au venit imediat dupa mine. In salopeta m-au dus. Fara nici un fel de schimb, nimic.
Marius Niculaescu:
Eu am fost arestat din uzina pe data de 19, dimineata pe la 11. Din sectia mea am fost singurul care fusese in oras. Era o sectie mare, „Energetic”, dar cu foarte putin personal. Din tot sectorul Energetic eu am fost singurul care am fost in oras. Lucrasem in tura de noapte si i-am auzit pe baieti trecand pe strada, am coborat si m-am dus in centru. Nefiind implicati alti colegi din sectie, am fost mai greu recunoscut, dar m-au recunoscut din clipa cand am dat tabloul jos. Eram o tinta foarte cautata. Pe data de 19 m-au chemat la personal, cum ca am o problema cu legitimatia si cu buletinul. Am inteles ca asta se intampla, dar n-aveai cum sa stii sigur. La un moment dat am vrut sa ies pe alta poarta din uzina, dar era greu. M-am dus la personal, m-au luat doi politai, m-au dus la Militie si a inceput interogatoriul. Bataile crunte si adevarate le-am luat la Brasov, de la ofiteri care niciodata nu si-au declinat calitatea. Unul era brasovean, altii nu, erau adusi din tara, primisera forte proaspete. Cert e ca ei au dat cel mai tare, brasovenii, pentru ca erau direct responsabili de ce s-a intamplat in orasul lor, mai ales pentru ca n-au reusit sa ne opreasca. Nici bucurestenii nu s-au purtat cu manusi cu mine, dar aici tortura a fost alta: nesomnul – nu stiu cat n-am dormit. Cert e ca te luau la 10 si un sfert, la 5 te lasau dupa desteptare si pe tot parcursul zilei nu aveai nici voie sa te asezi. Singurul lucru acceptat era sa te sprijini de zid. Cat priveste mancarea, n-am crezut pana atunci ca se poate face ciorba de muraturi, de gogonele. Prost hraniti, nedormiti… cand intram la 10 si un sfert in ancheta, intotdeauna anchetatorul meu avea o cana mare de cafea, cam la un litru. Nu mai bausem cafea naturala de foarte multi ani. Acasa beam nechezol. Cat am stat in ancheta cred ca am baut 10 litri, naturala, facuta tare si buna. Cafea dupa cafea, bataie dupa bataie, dar dupa trei zile nu mai gandesti normal, sentimentul asta de autoaparare nu mai functioneaza normal, ce te intreaba aia raspunzi. Primele trei zile am opus rezistenta, am incercat sa ascund ca fratele meu a fost cu mine – fratele meu era minor. Dupa trei sau patru zile, mi-a aratat fotografia, cum il trageam pe fratele de mana: „Mai, nu mai ascunde, uite aici fotografia, e clar”. Si tot cosmarul asta de ancheta s-a terminat printr-o vizita tot in aceeasi cladire, dar cumva separata de IGM. Era clar ca era Securitatea; se schimbase peisajul. Deschideai o usa, dincolo erau covoare persane, pe hol birourile erau mai bogate. Ce mi-aduc aminte: la Securitate, zece pasi de la intrare, pe culoar a iesit dintr-un birou si a intrat intr-un birou Postelnicu. Cat era de ministru, mi-a tras o bataie… am cazut in patru labe. Din cativa pumni, omul ala m-a pus pe jos. Dupa care m-a bagat in alt birou, unde un tip cu grad de Securitate, clar, era mai elevat, mai dur, m-a pus sa scriu un angajament in care ma angajam sa respect orice hotarare s-ar lua, chiar daca nu va fi dictata de judecata.
Dupa care a urmat simulacrul acela de proces. In spatele salii era biblioteca clubului. Inainte sa intram ne-a bagat in biblioteca, ne-a tinut o mica informare. „Tu vei primi atatia ani. Problema este ca nu trebuie sa te opui, ati semnat un angajament, tineti-va de el. Nu va pati nimeni nimic. Veti pleca, veti fi deportati in tara. Veti lucra in alte intreprinderi, nu veti mai avea de a face cu Brasovul, dar e cea mai buna solutie pentru voi si cea mai umana”. In timpul anchetei, cam pe la jumatatea perioadei cat am stat in Bucuresti, bineinteles ca aveam colegi de celula. Oameni care, clar, erau pusi sa informeze pe anchetatori despre ce vorbim intre noi, tipi care se asteptau la condamnari de 20 de ani, cu delapidari imense, de milioane si milioane de lei. Imi aduc aminte ca unul fusese director pe la o cooperativa si avea lipsa doua milioane. Cu astfel de oameni eram tinuti acolo si toata lumea ne spunea: „Baieti, asta este, nu mai ascundeti. Oricum zeghea este pentru voi. Conteaza mai putin ce o sa scrieti in declaratia aia”. Anchetatorii, la fel. Ii simteai pe anchetator ca nu era goanga, chiar credea chestia asta. Se uita la tine si spunea: „Pacat, esti tanar, dar la ce ati facut voi, nu exista pedeapsa in Codul Penal”. Pana la momentul acela eu am avut senzatia ca Securitatea este un organism al statului care e cu ochiul pe noi; „ochiul si timpanul” ne asculta si ne incondeiaza acolo. Abia dupa ancheta am reusit sa intrevad asa, o geana, din ce a insemnat Securitatea. Erau niste oameni nici pe departe educati, niste brute, pusi pe ucis. N-avea nici o legatura cu ce ni se povestea, cu securistul care ne apara de spioni, sau de altceva. Nu era nici macar ce ne inchipuiam noi ca este Securitatea: un organism puternic, pe langa care nu e bine sa te dai. Nu, erau niste ticalosi, in adevaratul sens al cuvantului, care traiau si se simteau bine cu ce ne faceau tuturor.
Dupa ce ne-a judecat, ne-a trimis in tara; eu am fost la Botosani. Acolo, tot asa, in fiecare joi eram la Militie sa facem apelul sa vada ca suntem, ca existam, ca ne-am facut treaba. Cel putin pe mine nu m-a intrebat niciodata nimic despre cei din jurul meu, dar trebuia sa fiu acolo. Comandantul Militiei din Botosani era Diamandescu, a fost si adjunct de ministru dupa Revolutie. Tot asa, din soapte, am auzit ca el fusese mutat disciplinar la Botosani. Eu am tot ezitat sa-mi schimb buletinul de Brasov cu buletin de Botosani. Am ajuns sa fac tot felul de lucruri, sa-mi iau gazda. La Militie trebuia sa-mi fac viza de flotant si cand mi-au cerut buletinul am zis ca n-am buletin la mine. Au incercat sa-mi dea un apartament, n-am vrut sa-l iau, de ce? Pentru mine insemna ceva ca sunt brasovean; am zis ca trece pedeapsa de doi ani, cat o fi, o sa ma prezint undeva in Brasov si nu se va mira nimeni ca vreau sa ma angajez. Dar cu vreo luna inainte de Revolutie, Ceausescu a facut o vizita in nordul Moldovei. Toata lumea s-a agitat, Militia, Securitatea. A facut o vizita si in Botosani, chiar in intreprinderea in care lucram eu. M-au luat frumos, m-au bagat la beci, „stai aici, pana trece vizita, ca cine stie cum iesi cu scrisoarea in bot sau ce-ti mai trece prin cap”. Dar mi-au verificat dosarul si au aflat ca „asta, uite, au trecut doi ani si n-are buletin de Botosani”. Si Diamandescu mi-a cerut buletinul: „E sarcina, trebuie sa-ti faci buletin de Botosani”. „Dar nu mai conteaza, au trecut doi ani. Gata, mai am o luna de zile, se fac doi ani si eu plec la Brasov”. „Bai, nu e, da-mi buletinul acum”. A chemat un subofiter si s-a intors cu viza mea pe buletin. Dar in timpul cat subofiterul a fost plecat cu buletinul la stampilat, zice: „N-o sa pleci in Brasov numai ca ti s-au terminat tie cei doi. Nu astfel de pedeapsa ai avut”. Si eu, care tinusem atata cu dintii de buletinul ala, am spus: „Domne, n-aveti ce sa-mi faceti, eu pe 10 decembrie, cand se implinesc doi ani, am plecat de aici”, la care: „Mai, mai asteapta ca poate o sa ajungi inainte de Craciun, cine stie”. Asta o spunea un om care stia ca se va intampla ceva. La o luna dupa aceea a avut loc revolutia. Nici acum nu cred, cum nici atunci nu am crezut, ca a fost ceva spontan; eu cred ca totusi multa lume stia dinainte, cu aproximatie, pana si data la care va fi revolutia.
Dan Anghel:
Am fost ridicat pe data de 16, impreuna cu fratele meu. Amandoi, s-a nimerit, lucram la aceeasi sectie, la aceeasi intreprindere. Tot parcursul l-am facut impreuna cu el. Problema a fost simpla. Ne-a luat pe amandoi si ne-a dus la ancheta, la Brasov. Cand am iesit de la serviciu, m-am dus pe la el sa ne punem de acord, ca deja eram informati de la uzina ca incepe ancheta si ridica anumite persoane pentru ancheta. Ne-am hotarat amandoi: „Nu recunoastem absolut nimic, n-am facut, nu stim absolut nimic”. Frati, frati, dar stiam ca o sa ne ridice pe amandoi si am luat hotararea sa nu recunoastem. Ne-am dus la Militie. Pe mine m-a bagat intr-un birou, pe el in alt birou. A inceput ancheta: sa dau declaratie unde am fost, ce stiu de manifestatie. Am inceput sa-i povestesc, amagiri asa. Cand au vazut: „Esti smecher, da' cu mine nu tine”. Si ne-a luat la bataie. O batuta, de-abia te puteai ridica de jos: „Hai scrie, ce-ai facut ieri, unde-ai fost”. Am scris aceeasi declaratie pe care mi-o formasem eu la inceput. Si asa a durat pana catre dimineata. La un moment dat fratele meu a cedat si persoana de legatura intre biroul meu si al lui vine la mine: „Ba cretinule, ba tampitule, recunoaste ce-ai facut, nu mai lua atata bataie”. Credeam ca vine sa ma amageasca, sa recunosc eu primul. Pe urma invers, s-a dus la el, „frate-tu a recunoscut”. La un moment dat, catre dimineata vine: „Uite, cuvintele fratelui tau – fratele meu e mai mare ca mine cu un an „Dane, te rog frumos recunoaste, sa nu mai iei bataie”. Am stat pe ganduri. N-am recunoscut, am luat o alta serie de bataie. La un moment dat: „Bai, nu fi tampit, frate-tu a recunoscut, e deja jos in celula, n-are rost. Nu esti obosit, nu vrei sa mai inchizi si tu un ochi in noaptea asta? Eu sunt satul, l-am luat pe ala, l-am luat pe ala. Scrie: am participat si eu”. Mi-a tras inca una de m-a dat intr-o parte, apoi m-a luat un subofiter. Culmea, m-a bagat intr-o celula cu fratele meu. Pana la urma, mi-am zis ca astia au avut dreptate. Am descoperit ca cele relatate de persoana de legatura au fost reale. „Nu mai rezistam. Asta e”. A doua zi deja ne-a imbarcat si am plecat la Bucuresti.
Aici s-a schimbat un pic situatia. Initial nu-i mai interesa ce am facut. Ei stiau ca am participat, cine sunt initiatorii, conducatorii. Familia din care provin sunt crestini dupa Evanghelie. Cum m-au luat pe partea religioasa, s-a schimbat situatia. „Cum, ba, voi astia aveti relatii pe dincolo, astia va tin la curent. Cine v-a vizitat, cu cine aveti legaturi?” Noi nu, si nu, si nu: „Nu se poate, parintii mei sunt asa, familia asa…” Pe ei cel mai mult i-a interesat daca stiu principalul instigator, sau promotorul acestei actiuni. „Domn'e, n-am stiut. Asta a fost situatia”. Am explicat ca nu stiu, n-a pornit de la mine din sectie. Pana si-au dat seama ca nu cunosteam nimic despre initierea acestei actiuni. Au ajuns la scopul spargerii. „Domn'e cand am ajuns acolo, intr-adevar, am stat o perioada in fata si la un moment dat, hai sa intram si noi sa vedem ce e acolo. Am intrat si m-am uitat ca intr-un muzeu. M-am uitat pe toti peretii la ce era acolo, apoi am iesit afara. Nu m-am atins de un muc de tigara sa-l dau mai incolo”. Nu am recunoscut, pentru asta iar am luat bataie. Atata am platit, in doua saptamani, sa zic numai doua zile nu, in rest, in fiecare noapte eram batut, pentru ca nu recunostean ca am facut ceva. Pana cand mi-a spus si fratele meu: „spune ca ai facut si tu, ca astia te omoara”. „Daca n-am facut nimic, nu-mi incarc eu dosarul, ca am facut mai stiu eu ce, ca ala a facut asa, ala a facut aia”. Devenisem un pic incapatanat si dur. „Domn'e, daca n-am facut nimic, n-am facut”. Pana in penultima zi. Bataie luam din toate partile, erau trei. Nu puteam sa ma apar ca veneau cu bocanci, cu bastoane, eram un sac de box. „Domn'e n-am facut nimic, constiinta mea e impacata, dar puteti sa-mi treceti acolo ca am daramat Consiliul. Puteti sa declarati orice, numai sa ma lasati in pace”. „A, te-ai facut baiat cooperabil, ia spune, ti-a fost greu? Pana acum de ce n-ai spus nu mai luat atata bataie? „Pentru constiinta mea n-am facut, si daca sunt baiat corect am spus doar ce am facut”. In fine, „Hai repede, zice, scrie”. Imi tremura mana, nici nu puteam sa scriu declaratia”. Da, domn'e am spart un vas de flori, un telefon, un televizor”, am trecut acolo. „Hai, semneaza ca esti bun”. Dupa care a urmat ziua in care ne-a dus la declaratia-angajament, am semnat-o si pe aia, ne-a facut prelucrarea: „Esti baiat cuminte, esti asa”, au inceput sa ne laude ca am fost cooperanti, sa avem grija, ca trebuie sa ne ferim cu cine discutam, sa spunem ca a fost bine, ca nu am patit nimic. De unde sa fie bine? Cand m-am dus acolo nu purtam curea la pantaloni si acum trebuia sa tin pantalonii cu mana ca curgeau de pe mine jos. Si a fost bine, ca asa am slabit. Cand am ajuns in fata usii de acasa nu ma recunostea mama, asa eram de slab si de amarat, dupa doua saptamani. In fine, a trecut.
Eu am fost deportat la Topoloveni. Acolo am primit acelasi tratament pe care vi l-au descris colegii mei. Li se spusese acolo ca o sa vina un securist, o sa fie infiltrati in toate intreprinderile, sa ia pulsul muncitorilor, sa nu se mai intample. Aceeasi situatie, cum ajungeam acolo, se uitau ca la o fiara; veneau, se uitau asa si dispareau. Si gata, plecam. Unii, nici dupa ce am plecat de acolo, dupa doi ani de zile, nu m-au crezut. „Nu-i adevarat, tu esti securist”. „Mai, esti un baiat inalt, un baiat prezentabil. Tu nu faci parte din clasa muncitoare. Tu esti securist si nu vrei sa-ti dezvalui adevarata identitate”. „Veniti la Brasov, sunt dintr-o familie cu 10 copii. Eu sunt aici, fratele meu e la Slatina”. „Nu-i adevarat”. Deci asa de bine le-a fost inoculata ideea ca vor fi adusi in colective de munca securisti care vor da toate relatiile, incat ma gandesc ca si in ziua de azi ei mai cred ca eu am fost securist. Au fost speriati. Le-au zis: „Aveti grija, astia nu sunt meseriasi, nu stati pe langa ei, ca o sa le zboare piesele pe masina, aveti grija, nu stati pe langa ei. Ca ei asta au de facut”. Dar a fost tocmai invers, ca unde am lucrat eu i-am ajutat foarte mult. Ajunsesera sa se intrebe: e securist, sau e meserias bun? Nu stiau ce sa mai creada. Cand a venit revolutia, la 16 decembrie, secretarul de partid zice: „Brasovene – asa s-a obisnuit de la inceput sa-mi spuna – cred ca de maine o sa mai ai un coleg”. Stateam si ma gandeam: „N-ai auzit ce e la Timisoara? Avem un brasovean, o sa avem si un timisorean. In gandul meu, „Doamne ajuta, sa vina odata sa-i spulbere pe toti, sa scap odata de chinul asta!”. Am avut niste colegi care imi erau mai apropiati sufleteste si care mi-au spus: „Mai, merge treaba ca lumea, cred ca o sa scapi de aici”. In 22 decembrie eram schimbul II: au venit colegii si mi-au cerut radioul. Stateam chiar langa uzina, iar blocul unde eram cazati era langa poarta intreprinderii. Au zis: „Hai sa iesim si noi”. Le-am raspuns: „Duceti-va voi, eu mi-am facut o data datoria, acum umblati si voi, faceti si voi ceva, sa se auda si de voi, de ce numai de Timisoara si de Brasov”. Ei, n-au avut curajul. Asta a fost in jurul orei 3; de-abia atunci s-au inchegat vreo 20-30 de persoane care au iesit in fata intreprinderii si au mers prin oras. Si, mergand atunci, s-a instaurat noua ordine de la Brasov, si imediat au cerut: „Aduceti-l aici, aduceti-l aici! Eu m-am dus in urma lor o perioada buna, dupa aceea m-am intors, si cineva mi-a zis: „Brasovene, lasa ca tu ti-ai facut datoria. Du-te inapoi, ca astia incep sa traga, cine stie ce se intampla acolo si pe urma vin direct la tine, ca tu esti consemnat”. M-am speriat si m-am dus inapoi in garsoniera pe care o aveam. Am asteptat. Numaidecat am auzit ca bate la usa: prima data m-am speriat, mai sa fie…? Pana la urma, incep sa strige: „Bai, noi suntem, asa si asa”. Era un locotenent. M-am dus cu ei, m-am recomandat cine sunt, iar locotenentul mi-a spus: „Imi pare bine, tu trebuie sa fii aici primar”. „Da, il punem primar”. Era o primarita acolo, un gen de femeie dura pe care au luat-o la bataie, sa paraseasca primaria. Nu stiam cum sa ma fofilez, sa scap de acolo. Oraselul nu e mare, dar se adunasera vreo suta de oameni. Nu stiam cum sa ma fac disparut. Am stat pana seara si am invocat ca am lasat resoul in priza si trebuie sa ma duc acasa. I-am lasat acolo, am facut repede bagajul si dimineata am stat la geam sa vad daca incep sa mai circule pe acolo. Apoi am iesit si m-am dus sa caut o ocazie. Am nimerit pe unul care m-a dus cu o masina pana la o intrare in Pitesti si de acolo am spus ca ma duc la Campulung. Spre Brasov am nimerit o masina, un TV. Se formasera filtrele de verificare si nu voia sa ma ia, ca ii era frica sa nu intarzie. „Domn'e, te rog frumos vreau sa ajung la Brasov”. M-a luat. Mare noroc pe el, cand am ajuns la Brasov mi-a fost recunoscator. El luase marfa – pistoane – de la Slatina si trebuia sa o duca la Brasov. Filtrele astea de pe strada il impiedicau. Cand m-am urcat in masina: „Domn'e, eu sunt de la Brasov, nu-ti fa probleme, am fost cu 15 noiembrie”. Am aratat buletinul (am avut aceeasi problema cu buletinul, pe care n-am vrut sa mi-l faca). Cum spuneam ca sunt de la Brasov, ma luau, ma pupau, sa ma traga jos din masina la filtrele astea. Asa ca nu mai statea sa caute in toate containerele, pana la mine il verificasera amanuntit. Asa ca mi-a spus ca fara mine doua zile ar fi facut pana la Brasov, caci erau foarte multe filtre.
Florin Postolachi:
Eu am fost arestat pe 16 de acasa – vreau sa scurtez – am trecut prin toate etapele prin care au trecut si colegii mei. Dar vreau sa spun ca asa bataie cum am luat la Brasov n-am mai luat dupa aceea. M-au batut in trei serii, seara m-am intalnit cu acel individ care avea falca rupta si batea pe toata lumea. Sunt chiar curios ca nici unul nu a pomenit de acel individ. Asa zicea el, ca i-am rupt falca. Dar eu aveam 50 de kg, va dati seama ca nu puteam sa-i rup falca. Pe foarte multi colegi de-ai mei i-a abatut acel individ. Mai este si acum la Politia Brasov, l-am vazut. Nu stiu cum il cheama. De anchetat, m-a anchetat un capitan de la Bucuresti, unul blond. La un moment dat, asta a iesit din incapere: „Stai aici ca ma duc sa vorbesc cu colegii tai, daca aveti declaratiile la fel”, si a intrat altul, m-a legat cu catuse de un belciug din perete si m-a lovit cu pumnii in ficat, in rinichi; apoi a plecat. A venit celalalt capitan: „De ce esti suparat?” „A venit unul, m-a batut”. 'Care, ma, ca ma duc dupa el, sa vezi ce-i fac”. S-a dus asta, a intrat inapoi ala care m-a batut: „Ce, ma, te-am batut?” si m-a luat iar la bataie. M-a batut asa de vreo trei ori. 'Ia scrie acolo”. Asta a fost la Brasov. Si am mai scapat o data la Brasov: au intrat la un moment dat vreo patru namile si am avut prezenta de spirit; le-am vazut urechile tesite de la salteaua de la lupte, erau mari, imensi, si le-am zis: „Domn'e, nu va suparati, ati facut lupte la Dinamo?”. „Mai copile – aveam 21 de ani – copile, in ce te-ai bagat”. Si au plecat. In schimb, l-au batut pe un coleg al meu, toata camera au maturat-o cu el. Asta a fost ancheta la Brasov, a durat o noapte. Au fost cele mai violente interogatorii. Au fost si cazuri cand doar intrau in sala si-ti dadeau cate un baston peste cap. Erau in trecere doar, te salutau.
Vreau sa mai povestesc cum am plecat noi la Bucuresti intr-o duba cu colegii mei. Ne-au legat cu mainile la spate. Catusele de acest fel, se stie, se strang daca tragi de ele. Noi, fiind multi unul langa altul, in picioare, cu mainile la spate, cand a pornit masina catusele alea s-au strans pe maini si a inceput toata duba sa tipe de durere. La interogatoriu deja aparusera oameni mai inteligenti, te intrebau de cartile pe care le citesti, ce spectacole urmaresti, si dupa cum primeau raspunsuri adoptau si ei stilul de interogare. Dar vreau sa va spun ca si acolo, dupa cateva zile de interogare, era unul bun si unul rau. Unul te batea si altul nu te lasa sa dormi. Ala care te batea era bun. Dupa cateva zile te obisnuiesti cu bataia, in schimb lipsa somnului e ceva iesit din comun. N-am dormit trei nopti. In fiecare seara ne lua, dupa ora 10. Dar sa nu dormi trei nopti…se schimbau la 4 ore, era o echipa formata din 5-6 anchetatori care in permanenta se schimbau. Era unul foarte rau, era chiar prototipul securistului. Era inalt, zvelt, cu niste ochi de om al dracului si ala ma batea in permanenta fara sa ma intrebe nimic. Ma batea, intram la el la interogatoriu, ma batea. Ce au omis colegii mei sa pomeneasca erau umilintele; cred ca asta a fost cea mai dura mjetoda de a ne interoga. Eram 8 insi in celula si eram obligati sa ne facem nevoile in WC la comun, fara compartimente, fara usa, si stateam la rand fiecare sa-si faca nevoile uitandu-se la ceilalti. Chiar asa ne-au spus la un moment dat: „Bai, sunteti cantitati neglijabile, pot sa fac ce vreau cu voi, nu stie nimeni si nu va afla nimeni”. Cam asta a fost tratamentul pe care l-am suportat acolo. Restul a fost povestit. Bineinteles, bataia, cu care, la un moment dat, te obisnuiesti.
Fragmente din cartea „O zi de toamna, candva… 15 noiembrie 1987, Brasov”, Fundatia Academia Civica
