De la Paris, scriitorul Paul Goma scruteaza departarea romaneasca ca pe un esichier de sah si muta piesele de joc intr-un atac ce nu se mai potoleste. Uneori devine si subsemnatul tinta sa de atac. In ultimele saptamani, dl. Paul Goma m-a asociat grupului de „holocaustologi ticalosi” (Elie Wiesel, Radu Ioanid, Jean Ancel , Andrei Oisteanu, generalul istoric Mihai E. Ionescu etc), ca apoi sa ma admonesteze in aldine (nr. 490/14 octombrie a.c.) pentru articolul „Marele jaf sionist” (aparut in „Dosarele Ultrasecrete” ale cotidianului „Ziua”). Razboiul lui Goma cu „Holocaustologii” dureaza de mult, scriitorul, de origine basarabeana, nu iarta umilirea la care a fost supusa armata romana, in timpul retragerii din 1940, de catre evreimea basarabeana si bucovineana. Razbunarea romaneasca in anii maresalului Ion Antonescu ar fi fost, dupa Goma, o reactie naturala. Goma nu neaga Holocaustul, ii fixeaza insa izvoarele in acea epoca tulbure a retragerii armatei romane si a atitudinii mizerabile a evreimii basarabene. Un punct de vedere care ar putea fi benefic pentru istoriografia Holocaustului din Romania daca nu s-ar exagera, asa cum o face Goma, faptele. Am mai scris despre modul cum cateva pagini de „Jurnal” publicate de scriitorul Paul Goma in ultimul numar al revistei „Viata Romaneasca” (nr.6-7/2005) au starnit proteste, critici, emotii si cum din nou a aparut controversata tema a retragerii din Basarabia si Bucovina in vara anului 1940, implicit si a comportamentului neonorabil al evreilor fata de soldatii romani.
Goma, saptamana rosie si evreii
In acea „Saptamana rosie” a retragerii (28 iunie – 3 iulie 1940), cum o numeste scriitorul Paul Goma, au avut loc fapte antiromanesti grave, umilitoare, cu neputinta de a fi uitate sau iertate. Din nefericire, in aceasta tragedie au fost amestecati, cu sau fara voia lor, si evreii. Desigur, Stalin si Molotov nu au fost evrei, nici conducatorii politici si militari romani, in frunte cu regele Carol al II-lea, care s-au supus ultimatului sovietic, nu erau de religie mozaica, dar „tapii ispasitori” musai trebuiau sa fie evreii. Faptele ignobile petrecute in timpul retragerii au fost atribuite evreilor basarbeni si bucovineni, ei i-au ofensat si umilit pe soldatii romani, ei au rupt epoletii unor ofiteri romani si i-au maltratat, pe unii chiar i-au omorat, ei, evreii, au pus steagurile rosii pe cladiri si au distrus biserici romanesti, ei au fost primii care i-au primit cu flori si i-au imbratisat pe soldatii sovietici cotropitori. Cazurile care pot fi dovedite ca evreii au facut aceste infamii sunt insa rare si izolate, admitem insa ca la savarsirea netrebniciilor au participat si evreii. Unii evrei!!!
Presa ultranationalista si nu numai ea, prevestea sumbru si vremea razbunarii romanesti. Poate ca aceasta „razbunare” nu ar fi fost atat de cumplita daca cel care a aplicat-o n-ar fi fost un militar, generalul Ion Antonescu, pentru care onoarea soldateasca si uniforma militara erau mai presus de orice. Peste cateva luni, cand va cuceri puterea, generalul isi va aminti si ceea ce a urmat a fost groaznic. Sa vedem ce s-a intamplat cu adevarat in acea vara a anului 1940, o vara rea pentru lumea romaneasca, socanta si umilitoare, sa privim cu luare aminte la evenimente si sa le asezam intr-o logica a istoriei si a omenescului; e foarte important pentru ca dezastrul Holocaustului, care, in tara noastra va lovi, in special, pe evreii basarabeni si bucovineni, are radacini si in cele intamplate Atunci si Acolo. S-au purtat evreii intr-adevar atat de mizerabil cu soldatii romani in retragere, asa cum arata Paul Goma si unele documente, a fost atat de ingrozitoare „culpa evreiasca” ca sa justifice razbunarea atat de ingrozitoare a maresalului Antonescu? Istoricii au pareri impartite fata de cele petrecute in zilele retragerii armatei si oficialitatilor romane.
Mutilarea Romaniei prin pierderea Basarabiei si Bucovinei si cedarea Transilvaniei de Nord ungurilor (la 30 august 1940) au tulburat profund societatea romaneasca, erau cautati vinovati, care, bineinteles, nu erau de gasit, pentru ca nimeni nu era nebun sa se arate el insusi cu degetul, si daca nu aveai cum sa aduci la judecata varfurile regimului, de ce nu chiar si pe acest rege cu sira spinarii rupta, va avea grija antisemitismul roman sa-i gaseasca pe vinovati; cine puteau fi acestia daca nu evreii? Pline erau ziarele de epoca cu reportaje si informatii, multe mincinoase, exagerari ale „crimelor” infaptuite de evreii basarabeni si bucovineni, si relatarea faptelor ignobile, cu nemiluita, care terfeleau onoarea soldatului roman, intretineau si faceau sa dospeasca psihoza antievreiasca.
Ar fi putut Romania sa reziste unui atac al armatelor sovietice?
In doar doua luni, fara sa fi tras un singur foc de arma de impotrivire, Romania a fost mutilata, pierzand aproape 100.000 km patrati, adica o treime din teritoriul national, si o populatie de 6 milioane de locuitori. Era mai mult decat pierderea unui razboi, unde cel mai puternic castiga. Si polonezii isi pierdusera tara, dar continuau sa traiasca cu capul sus, dupa ce s-au impotrivit cu bravura cotropitorilor. Romanii insa fusesera infranti fara sa lupte, ca urmare a unor calcule politice meschine, armatei romane i se ordonase sa se retraga fara sa se impotriveasca si „in orice conditii”. Ar fi putut Romania sa reziste unui atac al armatelor sovietice? Intr-o prima etapa cu siguranta ca da, 1.200.000 de soldati romani erau mobilizati in zona estica a tarii, cu ordinul clar de a rezista unei eventuale agresiuni sovietice. Cele mai bune forte ale armatei romane, Grupul de Armate 1, impreuna cu Armatele a 3-a si a 4-a, cu 7 corpuri de armata, 19 divizii de infanterie si cavalerie, 2 brigazi de munte si 8 regimente de fortificatii, erau gata de lupta. Nu aveau suficient armament pentru un razboi de durata, dar vibrau de vointa si patriotismul de a-si apara tara. E adevarat, un razboi stii cum il incepi, niciodata cum se sfarseste, dar capitularile sunt intotdeauna rusinoase. Ori, Bucurestiul oficial a decis sa capituleze in fata sovieticilor fara sa lupte. Istoricii au gasit tot felul de explicatii, si vor mai gasi, inca nu s-a scris ultima pagina a acestei istorii. Relatand starea responsabililoor romani din acele zile, diplomatul Alexandru Cretianu vorbeste de o pierdere a ratiunii: „Este de ajuns sa spun ca regele Carol al II-lea, primul-ministru si sefii militari pareau sa-si fi pierdut dintr-o data cele mai scumpe iluzii si, totodata, luciditatea ratiunii. Pur si simplu nu puteau gasi forta necesara pentru a infrunta calamitatea”.
Cu toata istoriografia bogata, acest segment de istorie pastreaza o anumita obscuritate, cum au actionat factorii de decizie inspre capitulare, cum s-a instalat haosul in cursul retragerii, de ce nu s-a ordonat rezistenta armata fata de agresiunile soldatilor sovietici sau ale populatiei civile pro-sovietice, in ce masura drojdia evreiasca a actionat impotriva soldatilor si autoritatilor romanesti in timpul retragerii, cercetarea inca trebuie sa se adanceasca. Observand psihoza antievreiasca care a aprins societatea romaneasca dupa retragerea din Basarabia si Bucovina, parca iti vine a crede intr-o operatiune de mare intoxicare pana la cele mai inalte varfuri ale tarii. Daca ea a existat cu adevarat, atunci numai un as al serviciilor secrete romanesti, cum ar fost Mihai Moruzov, putea s-o gandeasca si s-o aplice pe teren. Din nefericire, chiar si generalul Ion Antonescu s-a lasat intoxicat de masa de informatii false privind agresarea soldatilor romani de catre evreii basarabeni. Ii vad in stare de asemenea acte antiromanesti pe comunistii evrei, talharii evrei, drojdia evreimii basarabene si bucovinene, manipulata de comisari si agenti sovietici. Repet, s-au petrecut si asemenea fapte savarsite de evrei mizerabili, dar nu acesti evrei erau reprezentativi pentru lumea evreiasca basarabeana. Traiau in Basarabia si Bucovina o burghezie si o clasa medie evreiasca instarite, apoi o masa de evrei foarte religiosi, e absurd sa banui ca acestia ar fi putut sa fie adeptii sistemului sovietic colectivist si ateu. De altfel, dupa ocuparea Basarabiei si Bucovinei, numerosi evrei bogati, evrei sionisti etc, au fost deportati in Siberia de autoritatile sovietice. Existau, e adevarat, si comunisti evrei, proportional insa cu intreaga populatie evreiasca din Basarabia si Bucovina, numarul lor era infim.
Credo quia absurdum
Astazi, in genere, incriminarea evreimii basarabene se face pe baza documentelor din arhive, multe masluite, a relatarilor auzite de la parinti, rude, vecini, amintiri pastrate in mentalul colectiv, pentru care nu sunt necesare certificate de autenticitate. E dificil astazi sa crezi cu adevarat in toate povestile cu evrei perciunati care palmuiau si scuipau soldati romani in zilele retragerii din Basarabia, majoritatea inventii reportericesti publicate pana la nesat in ziarele antisemite ale vremii, credo quia absurdum, fara sa-ti pui intrebari daca au existat cu adevarat ordine date de comisari sovietici evreilor, tineri, batrani si copii, de a hartui armata romana si de a o umili, nu am avea nimic impotriva acestor certitudini ale unora, sunt convingerile lor personale si basta, dar atunci cand e incriminata, in mod colectiv, intreaga evreime basarabeana si bucovineana, justificandu-se astfel razbunarea atroce antonesciana, povestea capata alti parametri.
Copilul basarabean Paul Goma avea pe vremea aceea vreo 10 ani. Sentintele sale sunt insa fara drept de apel, e convins ca actele savarsite de evrei, din „ura de rasa” si „ura de roman”, veneau „dinspre aproape toti evreii aflati in Basarabia si in Bucovina de Nord in acea Saptamana rosie, inspre totii romanii”. Daca acest lucru ar fi adevarat, contrareactia maresalului Ion Antonescu de a-i pedepsi pe toti evreii basarabeni si bucovineni nici nu e de condamnat, ar putea fi privita drept reactia sanatoasa, intr-un fel chiar normala a militarului candva ultragiat, acum „Conducatorul statului”. In asemenea parametri de gandire, „culpa evreiasca” justifica si anuleaza „culpa maresalului”, si daca mergem cu aceasta logica bolnava mai departe, nici inculparea maresalului pentru deportarile evreilor si ororile din Transnistria nu mai e posibila. Dupa actele abominabile savarsite de evreii Basarabiei si Bucovinei a urmat fireasca si crunta razbunare romaneasca. Goma stabileste ca atunci si acolo, in timpul evacuarii tragice din „Saptamana rosie” s-ar afla radacinile Holocaustului, si, accentueaza Goma, Holocaustul nu a aparut „din senin”. Aluzia e cat se poate de transparenta. Sa crezi ca toata evreimea basarabeana era comunista sau pro-sovietica e o aberatie statistica si istorica. Pro-sovietismul din Basarabia nu avea coloratura etnica.
Exista o sinteza a Inspectoratului General al Jandarmeriei care stabilea ca „din 1236 conducatori politici identificati, 875 erau originari din Basarabia si 361 din Uniunea Sovietica, 505 romani, 326 rusi, 303 ucrainieni, 69 evrei si alte nationalitati”. O alta statistica arata ca in primul Soviet al Republicii Moldovenesti, creata in Basarabia anexata de Uniunea Sovietica, „pe nationalitati, fusesera „alesi” 443 de romani, 212 rusi, 96 ucrainieni, 14 evrei si 34 deputati de alte nationalitati”. Dupa eliberarea Barasarbiei si Bucovinei, maresalul Ion Antonescu s-a aflat intr-o situatie inconfortanta. „Cand am venit acolo, preciza maresalul, ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfarsit, in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi, din aceasta provincie se facusera, in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decat rusii, persecutand populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si, daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa, ca si in cazul legionarilor”.
Odata cu procesul intentat evreilor basarabeni si bucovineni, Paul Goma acuza etnia evreiasca de participare la „Holocaustul rosu”, ale carui inceputuri le plaseaza inaintea „Holocaustului evreilor”. Este limpede, scrie Goma, „Holocaustul rosu pus la cale si de ei (de evrei), a inceput pentru noi, romanii, cu un an mai devreme decat al lor: la 28 iunie 1940 – si nu s-a incheiat nici azi”.
Pauker si Bodnaras: oul sau gaina?
„Holocaustul rosu”, evocat de Goma, nu a fost lucrarea etnicilor, ci transpunerea romaneasca a teoriei marxist-leninist-staliniste; o fi adevarat ca bolsevica evreica Ana Pauker a trecut granita calare pe un tanc sovietic, dar aceasta s-a intamplat multa vreme dupa parasutarea bolsevicului roman Emil Bodnaras, in Romania. Cand slujitorii comunisti evrei ai Moscovei Ana Pauker, Liuba si Iosif Chisinevschi, si Walter Roman reveneau la Bucuresti, ei i-au gasit bine instalati in mecanismele „Holocaustului rosu” pe comunistii romani neaosi Gheorghiu-Dej, Emil Bodnaras, Ion Gheorghe-Maurer, Teohari Georgescu, Alexandru Draghici si restul bandei. Nimeni nu va nega prezenta masiva in toate primele esaloanele ale puterii comuniste si securiste a comunistilor evrei, dar timpul comunistilor neaosi a procedat fara mila, eliminandu-i sau marginalizandu-i pe toti. (Am publicat pe aceasta tema o voluminoasa lucrare, in doua volume: „Securitatea si Evreii. Tortionari si victime”). Cand Paul Goma era hartuit de Securitate, in organigrame nu mai existau securisti evrei, in aprilie 1977, anul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor din Romania, in fruntea obstii scriitoricesti manipulau scriitorii comunisti romani, cand a fost impins dincolo de granitele Romaniei, impingatorii cu totii, erau numai vigilentii comunisti romani. „Holocaustul rosu” a continuat tot atat de aprig, „suruburile” erau stranse cu o si mai mare salbaticie chiar si dupa disparitia marilor si mai micilor activisti evrei. Cum de Paul Goma, naratorul atat de puternic al fenomenului social romanesc contemporan, nu observa in „Holocaustul rosu” lucrarea satanica a comunismului moscovit, sustinuta cu zel de comunismul local romanesc? Urcau atunci treptele puterii doar cei mai cainosi si mai fanatici, originea etnica a urcatorilor campioni fiind un apendice intamplator, fara relevanta.
Casapirea elitelor armatei, partidelor politice democratice, ale vietii economice, juridice si culturale romanesti a fost facuta cu aceeasi violenta asasina atat de comunistii romani scoliti la Moscova, cat si de comunistii ramasi in tara, sub supravegherea directa a comisarilor sovietici, pentru care inca nu avea nici o importanta culoarea etnica a celor care manuiau securea. Exagerata si patimasa este pledoaria lui Goma pe tema vinovatiei evreiesti. In recenta mea lucrare „Istoria Holocaustului din Romania” am cautat sa nunatez si nu totdeauna scrisul meu calchiaza Raportul final al Comisiei internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania. Unii s-au grabit chiar sa ma puna la zid pentru aceasta impietate.
Contraproductivita-te-ar Goma
Dar, sa revenim la ultima scriere a lui Goma intitulata „Apararea Tesu” si publicata in suplimentul „Romaniei libere”. Scrie Goma: „Eforturile jurnalistului telaviviot de a-si apara comunitatea de „calomnii”, de „manipulari antisemite” – provocate, pare-se de filmul documentar semnat de Alexandru Solomon – s-au dovedit si de data aceasta contraproductive. Folosind „informatii” din sursa securista (toti cei implicati fusesera/erau in continuare securisti), incercand sa le dea o interpretare favorabila comunitatii evreiesti in general, in special acuzatilor (oricum: justificabila), Tesu Solomovici a reusit „performanta” de a-i lasa asa, vinovati, dupa teza Securitatii. Parafrazand un blestem de Arghezi, as putea spune: „Filmdocumenta-te-ar Al. Solomon, apara-te-ar Tesu Solomovici (si, ca supliment: pupa-te-ar Elie Wiesel)! – cu astfel de aparatori, ce nevoie de fiorosi antisemiti cu cutitu-n dinti?” In mod necesar „afacerea” – atacarea si jefuirea unui furgon al Bancii Nationale – ascunde ceva peste masura de misterios-murdar, daca nimeni dintre evrei nu-i divulga taina”.
M-a amuzat dl. Goma, spadasinul ataca necrutator, verbul sau polemic exulta, dar nu am inteles ce-mi reproseaza. Carevasazica, daca inteleg bine „atacul Goma”, am devenit „contraproductiv”, (pentru cine? pentru Comunitatea evreieasca?) din momentul in care am considerat ca atacul Bancii din Giulesti intr-adevar a avut loc si ca el a fost executat de cei sase nomenclaturisti comunisti evrei. Nu va inteleg dle. Goma, sugerati ca ar fi trebuit sa consider „Atacul Bancii din Giulesti” o inscenare securista? Ca cei sase nomenclaturisti comunisti au fost niste evrei nevinovati, victime ale unei facaturi antisemite? Acest lucru nu-l crede nici Paul Goma! Nimeni nu contesta ca filmul, realizat de Virgil Calotescu in 1959, in care „cei sase” au fost siliti sa joace „Reconstituirea” jafului nu a fost o facatura securista. Dl. Goma aminteste de un anume capitan Enoiu („avea acest grad in 1956 – 57, cand ne macelarise pe noi, studentii ungaristi)… el fusese „preparatorul”, regizorul filmului de – uz – intern pe care arestatii fusesera obligati sa-l interpreteze – si care, dupa 1990 a starnit o furtuna de proteste din partea evreilor, cu atat mai vehemente, cu cat protestatarii, ei insisi securisti cu grad mare, isi pastrau obiceiurile de acuzatori – fara probe – nu de investigatori; si desigur zgomotoase acuzatii de… antisemitism (se putea rata o asemenea ocazie? Nu!). Mai mult decat atat: A. Solomon statuse de vorba cu insusi Enoiu, de curand (in 2004!)”.
De la „Munca”
la „munca de jos”
Aceste randuri scrise de Goma m-au trimis cu gandul, decenii in urma, cand acelasi „capitan Enoiu” ma ancheta pentru aceleasi „treburi ungaresti” si pe mine. Eram student in anul lV la Filologie, coleg cu Sorin Titel, Persinaru Mihai, Florin Pavlovici – toti cazuti intre rotile nimicitoare ale represiunii. Paralel cu studentia, ocupam functia de sef al sectiei de literatura la cotidianul „Munca”, pe vremea Ecaterinei Borila. Echipa de demolatori – alcatuita din Petre Gheorghe (seful tineretului la C.C. al P.C.R.), Stefan Cruceru (secretarul orasenesc P.C.R.), profesorul denuntator Ion Coteanu (pe acea vreme decan al Facultatii de Filologie, ulterior academician) si studentul utemist Paul Diaconescu – a taiat in acele zile si nopti in carne vie studenteasca, nici subsemnatul n-a scapat de „vigilenta revolutionara”, pedepsiti au fost in fel si chip cei care „calcasera stramb”, care aruncati in inchisori, care exmatriculati, care interzisi sa mai publice, care trecuti pe lista neagra a pierzaniei. N-am ajuns la inchisoare, am scapat relativ usor, fusesem DOAR exmatriculat din Facultatea de Filologie, DOAR exclus din UTM, DOAR dat afara de la ziarul „Munca”, DOAR trimis sa devin muncitor textilist la fabrica „7 Noiembrie” din Bucuresti; iar Paul Georgescu, redactorul sef al „Gazetei Literare”, mi-a intrerupt colaborarea la Gazeta.
„Trebuia sa fie in povestea asta si un Solomovici”
Aveam 23 de ani, credeam in comunism si nedreptatea ma sufoca, asa ca am scris un memoriu cat mai emotionant posibil si l-am dus la Organizatia UTM a orasului Bucuresti. Din partea utemeului de la Filologie ma insotea (asa era cutuma!), Nicolae Velea, care va deveni un scriitor celebru. Eram bulversat. Velea pasea ingandurat si ma privea cu atentie. La un moment dar m-a batut prieteneste pe umeri si l-am auzit zicandu-mi: „Nu-ti pune la inima, Tesule, trebuia sa fie in povestea asta si un Solomovici”.
Am ramas siderat, era pentru prima oara cand aflam ca sunt altfel, mai exact evreu!
Am scris acestea spre documentarea lui Paul Goma, care in repetate randuri m-a apelat cu „Tesu de la Munca, cu carnetul sau negru”.
Scrie in continuare Paul Goma: „Inapoi, la articolul-„aparare” al lui Tesu Solomovici. Voi cita atat de copios din el, nu pentru „informatiile” furnizate (toate imi erau cunoscute), ci pentru… ceea ce voi explica la urma. Totusi, totusi: limba Tesului adevar graieste – fara sa-si dea seama…”
Ironia ' la Goma
Il asigur pe dl. Paul Goma ca tot ce am scris despre cei sase aventurieri a fost cu multa bagare de seama, iar marturiile fostilor stabi evrei securisti implicati sau nu in cazul cu pricina, mi s-au parut cum nu se poate mai bine venite. Chiar daca unele din marturii par, si unele chiar sunt, manipulatoare, daca le cerni cu atentie se pot culege seminte de adevar. Marturiile Monicai Sevianu, una din „cei sase”, sau ale sotiei lui Obedeanu, ale tortionarilor care i-au anchetat pe „cei sase”, ale subalternilor sau prietenilor „jefuitorilor” reprezinta marturii deosebit de pretioase, contin amanunte pe care istoricii nu le pot afla din alte surse. Luarea in deradere e un procedeu care se repeta la Goma.
Daca subsemnatul a scris ca „marturiile lui Paul Lupascu (fost ziarist la „Scanteia”) si Adrian Horascu (fost colonel de Militie) le-au infuriat pe Nora Obedeanu, sotia lui Harry Obedeanu, pe Sanda, fiica acestora, si pe Rozina Baru, sora lui Harry, (toate trei astazi cetatene israelience), si ca ele au trimis revistei „Minimum” din Tel Aviv un protest in care ii acuzau pe Lupascu si Horascu, „vechi colaboratori ai regimului comunist”, daca nu chiar ai Securitatii, de dezinformare si falsificare a realitatii”, Goma subliniaza ironic: „De mirare la un evreu securist: Lupascu – si la un presupus goi, dar si el securist: sa fi fost ei „vechi colaboratori ai regimului comunist”? Doamne fereste! De cum securistii evrei pun cizma de securist pe pamantul Tarii Sfinte se prefac fulgerator in anticomunisti, in mistici, in mielusei – chiar daca ii cheama „Lupascu”, romanizare de la: Wolf. Nu mai continuu. Asa o lalaie Tesu kilometri si kilometri. Cu „marturii” care… marturisesc in favoarea bietilor, nevinovatilor, imaculatilor securisti evrei care „luasera” niste lipsiti de valoare internationala bani romanesti. Cu banuieli, cu acuzatii de „antisemitism” – la adresa securistilor ne-evrei, dar nu si la a securistilor unguri si evrei ramasi la/in post (ca Szabo – vezi mai departe) – incat ma intreb chiar si eu, care, totusi, observasem de la Intifada saracirea dramatica a „vocabularului” evreilor militanti anti-palestinieni secarea cuvintelor din fondul principal al lor, Oameni ai Cartii. Ma mai trezisem in situatia tragicomica de a face pe avocatul Securitatii – insa aici este vorba de adevar, nu de contrariul adevarului: Securitatea… Ca sa scurtez: textul despre „Marele jaf sionist” publicat de Tesu Solomovici, in care harnicul publicist se da de ceasul mortii sa-i justifice (e un neadevar, dle. Paul Goma!, n.a.), sa-i explice pe faptasii securisti evrei deveniti talhari – nu explica nimic (asta e adevarat!, n.a.), ba incurca mai mult lucruri si asa incurcate (si asta poate ca e adevarat!, n.a.). Aparatorul face un imens deserviciu „evreimii”, cum ii zice el. De-as fi evreu l-as ruga: „Lasa-ma asa, neaparat, vrei sa ma infunzi mai tare?” Fiindca el, Tesu Solomovici, evreu si nu vreun goi „antisemit”, a dovedit cu probe irefutabile, provenite, nu doar de la evrei in general, ci de la evreii care fusesera slujbasi credinciosi ai Odiosului Organ, Securitatea – ca, impotriva a tot ce militeaza evreii revizionisti – (aceia care pretind ca in Romania evreii ar fi ocupat, in Aparatul de Represiune… strict proportia pe care o reprezenta etnia evreiasca din totalul populatiei) – adevarul fiind cel cunoscut, recunoscut si de coreligionarii lor normali: evreii au ocupat in aparatul de stat si de teroare un numar de posturi de raspundere mult mai mare decat bastinasii romani, exagerat, disproportionat, nedrept de mare…
Prin „apararea” sa Tesu Solomovici si martorii pe care ii citeaza, constient sau ba, au contrazis teza… violent negationista a evreilor (inca o data: acea ca evreii nu fusesera, proportional, mai numerosi in Organe decat romanii); fiindca adevarul este cel pe care il cunostea pe spinarea sa fiecare locuitor al RPR: dupa modelul URSS si cu ajutorul neprecupetit al consilierilor de la Moscova, ca si in celelalte tari sovietizate, evreii au ocupat si aparatul de stat si de partid – mai cu seama in aparatul de represiune si de teroare – o flagranta disporportie etnica. „Unde te intorci, dai numai de ei”, spuneau romanii „reactionari” (si, cum altfel: antisemiti!), in soapta, vreme de peste doua decenii: „in justitie, in administratie, in cultura, in diplomatie, in comert exterior, in militie, in Securitate…” Atat de foarte, de prea-multi, incat nu doar eu ma intrebam, ci si un evreu apropiat mie, aflat el in secretele zeilor: De unde Dumnezeu iesisera atatia (cifre neoficiale – si secrete, dar sigure – indicau cifra de peste un milion de evrei in Romania anului 1945), daca fusesera masacrati 400.000 dintre ei, cum glasuieste scrisul in piatra de la Templul Coral si cum zbiara, in continuare escrocul de istorie si de morala, falsificatorul de adevar istoric, cel care a dat numele unui Institut de Cercetari a Holocaustului, impostorul, filomaghiarul, ferocele antiroman Elie Wiesel?…”
Am inchis citatul lui Goma si intrerup, din lipsa de spatiu, si dialogul. Oricum, ar fi inutil sa continuu. Dl. Goma e inflexibil, niciodata nu va lasa ca vreo indoiala sa-i umbreasca certitudinile. Imi permit sa-i mai spun dlui Goma ca, aruncandu-ma in „cusca cu lei” a Comunitatii Evreiesti, nu face o fapta buna. Am si asa destule bube, la ce-i serveste sadismul? Cat priveste „proportia!”, „proportia!” de evrei din organigramele aparatului de stat, de Partid si de Securitate, Goma ma foloseste ca un soi de „cap de berbece”, atribuindu-mi o asertiune pe care n-am scris-o niciodata. Dimpotriva, in cartea mea „Securitatea si Evreii” am aratat cu numeroase statistici si documente ca multi comunisti evrei au ocupat functii in varful respresiv, dar nici un nomenclaturist evreu nu a ocupat niciodata cel mai inalt varf. In plus, chiar si in vremurile de inceput ale Securitatii, in organigrama ofitereasca securista, de la gradul de maior in sus, din totalul angajatilor doar 9 – 10% aveau origine evreiasca.
Dincolo de cifre, ma intristeaza violenta verbului polemic al celebrului scriitor. Insa nu-i voi arunca romanele din biblioteca mea. Literatura buna a scriitorului e una, polemica sa antievreiasca e alta. Cine stie, poate ca o data si-o data, el insusi, Paul Goma, se va lepada de stricatoarea polemica „Basarabia si Evreii” si a „Holocaustului rosu” provocat „si de evrei”…
