Un subiect care este mereu actual pentru noi, romanii din stanga Prutului: asa-numitul moldovenism romanofob, ramas si astazi, din pacate, o arma ideologica prin care se urmaresc anumite interese meschine, politicianiste si se asigura o perpetuare a separarii artificiale a romanilor de pe cele doua maluri ale Prutului.
Aceasta doctrina a moldovenismului romanofob, asa cum spuneam, are o pronuntata conotatie politica si a avut la origini promovarea unor interese de ordin politic. Pentru prima oara, romanii basarabeni s-au confruntat cu aceasta teorie in a doua jumatate a anilor '80 ai secolului al XlX-lea, fiind generata de anumite circumstante politice existente in stanga Prutului. Este vorba, evident, de Basarabia Imperiului Tarist. Dupa unirea celor doua Principate la 1859, pentru romanii aflati sub regimuri straine de ocupatie s-au creat conditii favorabile pentru a aspira si ei la realizarea aceluiasi deziderat national. Autoritatile tariste n-au sesizat, pentru inceput, un real pericol din partea acestora si, pentru o anumita perioada, au fost chiar tolerante, pana la o anumita limita, fata de aceasta miscare nationala. Dar primele semnale de alarma apar dupa 1863, cand s-a constituit o partida nationala, care avea in frunte cativa boieri reputati, romani din Basarabia (Alexandru Cotruta, fratii Cazimir, tatal si fiul Cristi). Aceasta partida nationala a pus pentru prima oara pe tapet problema unei eventuale reveniri a Basarabiei la matrice. Cu toate acestea, autoritatile tariste, in special cele din Basarabia, n-au supraestimat acest eveniment si au continuat sa trateze cu o anumita toleranta asemenea deziderate.
In corespondenta pe care o intretineau guvernatorii Basarabiei cu autoritatile centrale de la Petersburg, continua sa fie folosit etnonimul „moldovalah”, un etnonim arhaic, care era la moda in acea perioada, dar fara a face o distinctie intre moldoveni si romanii de dincolo de Prut, cum se va intampla ceva mai tarziu. Abia dupa incheierea pacii de la Berlin, la 1878, Romaniei i-au fost amputate cele trei judete sud-basarabene pe care le primise anterior, la Congresul de pace de la Paris in 1856.
In legatura cu racirea relatiilor romano-ruse, autoritatile tariste, in special cele de la centru, de la Petersburg, au incercat sa intreprinda ceva concret pentru a impiedica o eventuala orientare a romanilor basarabeni catre Romania. Acest lucru se manifesta in mod plenar mai ales dupa ce diplomatii rusi au intrat in posesia unor detalii cu referire la semnarea tratatelor dintre Romania si Germania, dintre Romania si Austro-Ungaria, in legatura cu aderarea Romaniei la Puterile Centrale. Atunci a devenit clar ca problema Basarabiei, in anumite circumstante, poate fi pusa pe tapet si ca Rusia risca sa piarda acest teritoriu, pe care il adjudecase in urma Pacii de la Bucuresti de la 1812.
Din acest moment, din 1883, in corespondenta dintre autoritatile centrale de la Petersburg si cele din Basarabia se vede o preocupare aproape constanta pentru aceasta problema si se cauta solutii. Pana la urma, mai multi demnitari importanti taristi – cum a fost, bunaoara, contele Tolstoi, care era in anii '80, ministrul Instructiunii Publice si care a efectuat o vizita de documentare, de verificare a activitatii institutiilor de invatamant din Novo Rusia si Basarabia – au dat un verdict clar. Exista pericolul ca, in anumite circumstante, aceasta populatie, care refuza cu indarjire sa se rusifice, sa inainteze, sa formuleze niste revendicari concrete, cu caracter politic. Si pentru a spulbera asemenea nazuinte si a anihila o eventuala detasare a Basarabiei de Imperiul Tarist, era nevoie ca procesele de deznationalizare, asimilare si rusificare sa ia amploare, iar cea mai eficienta unealta era considerata chiar scoala. Se recomanda foarte insistent, in baza celor vazute in Novo Rusia si Basarabia, sa ia amploare instruirea in scoala prin intermediul limbii ruse. Deci, pentru ca populatia majoritara, autohtona, sa devina docila si sa respecte traditiile rusesti milenare, era nevoie ca ea sa se inspire din cultura rusa, principalul vehicul fiind tocmai instruirea in limba rusa.
Lucrurile se vor precipita in perioada revolutiei ruse din 1905 – 1907. Dupa cum bine se cunoaste, tarul Nicolae ll a fost nevoit sa faca atunci anumite concesii, sub presiunea valului de proteste cu caracter revolutionar, in diferitele provincii anexate Imperiului. Atunci a aparut celebrul manifest de la 17 octombrie 1905, care, pentru prima oara in istoria Rusiei tariste, accepta cedari serioase. Rusia devenea o monarhie constitutionala. A fost instituit parlamentul, Duma de stat a Rusiei, au fost acordate mai multe libertati cu caracter democratic, inclusiv libertatea cuvantului, tiparului, intrunirilor. Aceasta cedare, operata de autoritatile tariste, a creat premise favorabile si pentru manifestarea miscarii nationale a romanilor basarabeni. S-a produs, de fapt, un miracol pentru Basarabia, care era considerata pierduta pentru totdeauna – asa opina o parte a opiniei publice, chiar oameni de stiinta si demnitari din Vechiul Regat.
Anii 1905 – 1907 au demonstrat ca exista in Basarabia spirit national, demnitate nationala si o miscare de revigorare substantiala. Doar in decurs de un an si jumatate, in stanga Prutului, au aparut mai multe publicatii in limba romana. As vrea sa ma refer, in primul rand, la ziarul „Basarabia”, lansat la 24 aprilie 1906, care a activat, este adevarat, o perioada scurta de timp – 11 luni – dar care a avut un impact semnificativ asupra populatiei majoritare din Basarabia. Este vorba, de asemenea, de ziarul „Viata Basarabiei”, care a fost prima publicatie periodica de limba romana din Basarabia tiparita cu caractere latine. Deci, pentru prima oara, in spatiul dintre Prut si Nistru a fost posibila editarea unui ziar cu caractere latine, un ziar care avea o tinuta extraordinara. Putea sa faca concurenta oricarei publicatii periodice din dreapta Prutului. Aparea si in varianta dubla. O varianta a acestui ziar era editia destinata taranilor. Este adevarat, aparea cu caractere chirilice si cu mesaj mult mai simplificat, mai accesibil pentru oamenii din provincie. Dar publicatia la care ma refeream mai sus, cea cu caractere latine, era una absolut formidabila, cu un limbaj aproape academic, cu o limba literara perfecta, deci era o publicatie de inalta tinuta, care si-a adus contributia la revigorarea miscarii nationale.
In aceasta lista poate fi inclusa si publicatia „Basarabia reinnoita” si ziarul „Moldoveanul”, la care o sa ma refer ulterior. Este evident ca in paginile acestor publicatii era frecvent vehiculata si problema identitara a romanilor basarabeni. Faptul ca majoritatea colaboratorilor acestor publicatii erau niste tineri, nu a constituit un impediment pentru abordarea problematicii delicate cu care se confruntau romanii basarabeni. Bineinteles ca aceste abordari au trezit anumite suspiciuni din partea autoritatilor tariste. Trebuiau gasite solutii pentru anihilarea unui asemenea mesaj fara a se da impresia ca sunt incalcate libertatile si drepturile enuntate prin „Manifestul tarist”.
In mod normal, trebuiau gasite niste solutii mai putin ortodoxe, si atunci guvernatorul Basarabiei, Haruzin, a fost nevoit sa efectueze o calatorie la Bucuresti pentru a elabora, de comun acord cu seful reprezentantei diplomatice a Imperiului Rus, acreditat acolo, Nicolae Ghirz, o strategie si o tactica pentru anihilarea acestui mesaj romanofil- asa spuneau respectivii demnitari – si pentru a frana activitatea care devenea jenanta pentru autoritatile tariste. Ca rezultat, s-a gasit „solutia miraculoasa”: editarea unei publicatii periodice cu mesaj opus. Aceasta publicatie a fost tocmai ziarul „Moldoveanul”, de care am vorbit si care a inceput sa apara la 14 ianuarie 1907 la Chisinau, finantat de autoritatile tariste. Respectiva publicatie avea sarcina sa contracareze toate acele idei, care deranjau autoritatile tariste, si sa demonstreze ca romanii basarabeni sunt o etnie distincta, diferita de cei din dreapta Prutului. In felul acesta, se urmarea sa se creeze impresia despre cei de dincolo de Prut ca sunt absolut straini de interesele si de idealurile populatiei majoritate din tinut. Numai ca respectiva publicatie a avut cu totul alt mesaj. Pentru mine, ca cercetator in domeniul istoriei moderne a Basarabiei, ramane o enigma cum de s-a intamplat ca autoritatile tariste, care au lansat aceasta publicatie din banii guvernului, sa o tolereze.
In repetate randuri, editorul acestui ziar, care se numea Gheorghe V. Madan, un prozator de altfel foarte renumit, cunoscut in Basarabia interbelica – numit de academicianul Datcu „un Creanga al Basarabiei” Ð a condus publicatia astfel incat au fost in continuare demonstrate, cu lux de amanunte, aceleasi lucruri pe care au incercat sa le demonstreze precedentele publicatii periodice. Probabil o explicatie, care deocamdata nu are argumente suficiente, ar fi ca autoritatile tariste au avut toata increderea in respectiva persoana si n-au avut grija sa-i numeasca si un cenzor.
Revolutia de la 1905-1907, dupa cum bine se cunoaste, a fost inabusita. Miscarea democratica a trebuit sa bata in retragere. Reculul revolutiei s-a rasfrant in mod negativ si asupra dezbaterilor identitare. Mai mult decat atat, in 1908, a fost trimis in Basarabia un arhiepiscop rus, care se numea Serafim Ciciagov, si care era un adversar inversunat al miscarii „separatiste” a moldovenilor, care urmarea detasarea Basarabiei si reunirea ei cu Romania. Acest Serafim Ciciagov nu era altcineva decat nepotul amiralului Pavlov Ciciagov, personaj cunoscut in istoria Basarabiei, care primise din partea imparatului Alexandru I misiunea de a ajunge la Bucuresti, tocmai cand se finalizau tratativele cu privire la semnarea pacii de la 1812. Se stie ca a intarziat cu trei saptamani si, in felul acesta, Kutuzov a reusit sa semneze acel tratat, prin care Basarabia era anexata la Imperiul Rus. Iata ca nepotul sau, Serafim Ciciagov, arhiepiscop al bisericii ortodoxe ruse, a venit in Basarabia la 1908 tocmai pentru a anihila aceasta miscare „iredentista”, „separatista”, asa cum ii spuneau autoritatile tariste, care urmarea detasarea Basarabiei si revenirea ei la matrice. Respectivul prelat a depus multe stradanii pentru a anihila aceasta miscare si s-a razboit in mod permanent cu acei preoti care erau in subordinea sa si care au manifestat in perioada revolutiei activitati cu caracter nationalist. Unii au fost exilati in guberniile centrale ale Rusiei, altii au fost destituiti.
Din amvonul catedralei „Nasterea Domnului”, aflata in centrul Chisinaului, el s-a referit in repetate randuri, in momentele de oficiere a serviciului divin, la lupta sa inversunata, pe care o poarta cu separatistii moldoveni din Basarabia. Unul dintre cei mai redutabili reprezentanti ai clerului basarabean, care a pledat in perioada revolutiei pentru valorile nationale, pentru repunerea acestora in drepturile lor firesti, a fost arhimandritul Gurie Grosu, care in perioada interbelica a devenit primul mitropolit al Basarabiei. Mitropolitul Gurie Grosu aminteste, in memoriile sale, de o discutie foarte amuzanta, pe care a purtat-o cu respectivul arhiepiscop. El era, in perioada 1908-1909, redactorul-sef al unei reviste care se numea „Luminatorul”. In cadrul acestei discutii arhiepiscopul Serafim Ciciagov i-a atras atentia ca isi permite sa utilizeze limba romana in paginile acestei reviste si ca ar fi bine, totusi, sa respecte limba moldoveneasca. Vreau sa va spun ca acest inalt prelat nu stia nici o boaba romaneste. Era rus get-beget, venit din Rusia, dar iata ca el gasea de buna-cuviinta sa-i dea lectii de filologie romana unui reprezentant al clerului basarabean, care era tocmai responsabil pentru editarea acestei reviste. Probabil ca s-a documentat intr-o discutie cu subalternii sai si incerca acum ii demonstreze ca „uite, cuvantul respectiv este in versiune romaneasca, iar moldoveneste ar suna altfel”. Deci, intr-un fel, pe acest arhiepiscop, Serafim Ciciagov, am putea sa-l consideram unul din parintii acestei doctrine ideologizate, politizate, a moldovenismlui romanofob. El este cel care a dat contur acestei ideologii, care ulterior a fost preluata de istoricii sovietici in perioada de trista faima, cand Basarabia s-a pomenit sub ocupatia sovietica.
Subliniez ca, in 1946 – 1947, cand Basarabia era in componenta Imperiului sovietic, la Chisinau a venit o echipa de istorici din Federatia Rusa, din diferite orase ale Uniunii Sovietice, care avea obligatiunea sa elaboreze o istorie a Basarabiei, a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti, cum se numea ea atunci, intr-o versiune a istoriografiei sovietice. Aceasta istorie, care a suferit multe decupari, introducerea multor falsuri, era, de fapt, o interpretare foarte politizata si foarte ideologizata. Respectivii istorici s-au inspirat si din practica arhiepiscopului Serafim Ciciagov. Cheia de bolta a acestei istorii, elaborata la sfarsitul anilor '40, era tocmai aceasta romanofobie crasa. Atitudinea extrem de negativa fata de romanii din dreapta Prutului era argumentata de aceeasi doctrina a moldovenismului romanofob si, din pacate, sovieticii au avut mai mult succes in promovarea acestei doctrine decat autoritatile tariste. Explicatia ar fi si arsenalul de mijloace pe care-l aveau la dispozitie, mult mai sofisticat, mai diversificat. Autoritatile tariste au putut sa utilizeze ca instrument de deznationalizare si de promovare a acestui moldovenism primitiv scoala si biserica. In multe biserici s-a incercat sa se oficieze serviciul divin in limba rusa, dar s-au lovit de refuzul enoriasilor autohtoni de a frecventa asemenea lacasuri sfinte al caror mesaj nu il intelegeau. Aceasta a facut ca eficienta unor asemenea mijloace sa nu fie una maxima. Iata ca sovieticii dupa '44 dispuneau si de alte mijloace. Arsenalul era mult mai divers, mai amplu, si aici ma refer, in primul rand, la posturile de radio, iar mai tarziu la televiziune. Acum succesele deveneau palpabile. Regimul de ocupatie sovietic al Basarabiei a fost dezastruos in acest sens. Imaginea fratelui din dreapta Prutului, descris drept cel mai mare dusman al romanului basarabean, din pacate, a prins in mintile unor oameni naivi si mai putin instruiti, mai putin informati. Se cunoaste foarte bine ca aceasta teorie a palmei jandarmului roman a atins cote de paroxism.
In acelasi timp, cu perversitate, erau date uitarii atrocitatile la care s-a dedat regimul comunist de ocupatie in perioada sovietica. Erau trecute sub tacere si uitare fenomenele si evenimentele care au afectat profund fiinta nationala a romanilor basarabeni. Se cunoaste foarte bine cum foametea ar fi putut fi evitata in aceasta perioada, dar rechizitiile obligatorii ale tuturor rezervelor de cereale din anii '45 – '46 i-au lasat pe taranii nostri fara aparare in fata secetelor, care erau de altfel destul de frecvente in spatiul nostru. Populatia a fost supusa unei pierderi masive in urma acestui flagel, pe care noi, istoricii, il numim „foamete organizata” pentru ca era intr-adevar programata, victimele fiind de ordinul a 260.000 de oameni.
Au urmat deportarile. De fapt, deportarile au inceput chiar imediat dupa 28 iunie 1940. Se stie foarte bine, deportarile au fost efectuate in valuri, in mai multe randuri. Perioada primei deportari din 1940 – 1941, s-a soldat cu deportarea a peste 200.000 de locuitori ai Basarabiei. Aceste deportari, vreau sa va atrag atentia, au fost cele mai dezastruoase. In lista celor deportati erau inclusi functionarii publici, care activasera in perioada administratiei romanesti, in perioada interbelica, membrii partidelor istorice, primarii, secretarii, burghezii, chiaburii, deci toti dusmanii de clasa. Aceste deportari au fost dezastruoase pentru ca putini au reusit sa revina acasa si doar peste multi ani. Dupa 1944 a urmat un nou val de deportari si cea mai cunoscuta pagina, una neagra in istoria noastra, este cea din noaptea de 5 – 6 iulie 1949, cand din Basarabia au fost deportate peste 100.000 persoane. Deci, iata, toate aceste atrocitati ale regimului sovietic erau trecute sub tacere de catre propaganda sovietica, istoriografia sovietica. In schimb era mereu vehiculata povestea cu palma jandarmului roman.
In felul acesta, imaginea fratelui din dreapta Prutului a capatat niste contururi pur si simplu demonice pentru unii oameni naivi si mai putin informati. Era tocmai menirea acestei propagande si acestei doctrine a moldovenismului romanofob, care si-a atins scopurile politice pe care le urmareau autoritatile sovietice.
Dupa 1989, cand am trait cu totii o perioada de mare avant national si spiritual, am avut naivitatea sa credem ca toate aceste lucruri triste vor ramane, o data si pentru totdeauna, in istorie. Dar, din pacate, niciuna din guvernarile care s-au perindat la carma tanarului stat independent – Republica Moldova – n-au avut curajul si temeritatea de a promova o politica nationala consecventa. Practic, fara nici o exceptie, toate guvernarile au platit in continuare tribut vechii mentalitati, vechii ideologii. Doctrina moldovenismului romanofob a fost la fel de prezenta si in mass-media de la Chisinau, si in mediul oamenilor politici, care poarta ei insisi o mare responsabilitate pentru faptul ca aceste lucruri regretabile mai persista in istoria noastra. Ma refer chiar si la primul presedinte, domnul Mircea Snegur. Cu toata consideratia dar, din pacate, a avut si dumnealui anumite derapaje. Este vorba despre convocarea la 5 februarie 1994 a unei reuniuni de amploare care avea genericul: „Casa noastra comuna, Republica Moldova”. In cadrul acestei reuniuni a fost reanimata aceasta doctrina a moldovenismului romanofob, care i-a fost impusa, intr-un fel, si din afara, dupa esecurile tanarului stat Ð celui de-al doilea stat roman, Republica Moldova Ð si aici e vorba de conflictul de la Nistru.
Autoritatile politice de la Chisinau au fost nevoite sa cedeze dupa aceasta incercare de forta si, intr-un fel, ceea ce s-a intamplat la 5 februarie 1994 era o reflectare foarte fidela a acestei cedari serioase. Fiindca, mai tarziu, Mircea Snegur a avut si alte optiuni in etapele urmatoare, dupa ce a fost ales presedinte al Republicii Moldova. Ca sa inchei episodul cu primul presedinte Mircea Snegur, se stie foarte bine ca, in martie-aprilie 1995, la Chisinau s-au declansat proteste stradale de amploare, care au fost o replica la tentativele autoritatilor de atunci ale Moldovei de a suprima cursul de istorie a romanilor.
Ragazul acesta scurt, de cativa ani, in care elevii si studentii studiasera in scolile, liceele si facultatile din Republica Moldova istoria noastra nationala autentica, lipsita de trunchieri si decupari, a permis ca, atunci cand s-a incercat suprimarea acestei discipline, tineretul sa iasa in strada si sa dea replica cuvenita. In felul acesta a fost salvgardata disciplina Istoriei Romanilor, care este foarte importanta pentru noi, romanii de dincolo de Prut.
Din pacate, lucrurile au cunoscut un derapaj inca si mai groaznic dupa 25 februarie 2001, atunci cand la carma Republicii Moldova s-a instalat Partidul Comunistilor, care a reluat vechea doctrina, dar la cote mult mai ample. Pericolul de a pierde ultimele redute, pe care le mai aveau romanii basarabeni, era acum mult mai serios. Era din nou vorba de Limba romana, de Istoria romanilor. Un scenariu monstruos, coordonat de forte importante din exterior, din Federatia Rusa, urma sa fie aplicat imediat dupa Anul Nou 2002. Fusesera elaborate mai multe proiecte de legi, care trebuiau sa conduca la suprimarea studierii Istoriei Romanilor in scolile de toate nivelele, la introducerea studierii obligatorii a limbii ruse incepand cu clasa a doua (adica rusificarea noii generatii, incepand cu varsta de 7-8 ani), la conferirea pentru limba rusa a statutului de limba oficiala, ceea ce ar fi insemnat ca limba romana se retragea din nou „la bucatarie”, limba rusa urmand sa dicteze in toate sferele vietii publice.
Cunoasteti deja, unii dintre dumneavoastra ati fost si martori oculari, ati avut probabil posibilitatea sa urmariti evenimentele care s-au derulat la Chisinau, imediat dupa 1 ianuarie 2002 Ð protestele maraton care au durat timp de aproape patru luni de zile, un record absolut pentru Europa. Nu s-a protestat atat de mult timp, non-stop, in strada, in plina iarna, nicaieri ca impotriva acelui abuz la care se dedase guvernarea comunista. Ca urmare a acestor proteste, absolut miraculoase, s-a reusit stavilirea ofensivei impotriva valorilor noastre nationale si comunistii au fost nevoiti sa bata in retragere. Este adevarat ca un mare sprijin, dat protestatarilor de la Chisinau Ð care au fost condusi pe timpul acestor proteste de Partidul Popular Crestin Democrat Ð a venit de la forurile internationale. Ma refer, in primul rand, la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care a adoptat doua rezolutii extrem de importante Ð la 24 aprilie 2002 si, respectiv, la 26 septembrie 2002 Ð rezolutii care au preluat aproape integral revendicarile protestatarilor adoptate in marile adunari care avusesera loc la 24 februarie si, respectiv, 30 martie 2002. In felul acesta, eforturile protestatarilor, conjugate cu sprijinul democratic din exterior, au dat rezultatul scontat si guvernarea a batut in retragere si si-a recunoscut propria infrangere. Decizia de guvern adoptata la 3 februarie 2002, care stipula suprimarea studierii Istoriei Romanilor si inlocuirea ei cu Istoria Moldovei Ð o istorie plina de falsuri, in stilul istoriografiei comuniste Ð a fost anulata peste trei saptamani, ca rezultat al cresterii protestelor, printr-o noua decizie de guvern. Este un caz nemaiintalnit in istoria recenta a Republicii Moldova: un guvern comunist care avea majoritatea absoluta – avea 71% deputati in parlament, controla toate verigile puterii, si pe cea executiva, si pe cea legislativa, si pe cea judecatoreasca – sub impactul acestor proteste a fost nevoit sa bata in retragere.
Esenta acestui derapaj comunist este legata de aceeasi misiune pe care au urmarit-o, dintotdeauna, si autoritatile recente ale Republicii Moldova, si anume – de a mentine in continuare separarea artificiala si de a nu admite o eventuala reintregire, reunificare a poporului roman. Asta s-a urmarit dintotdeauna si moldovenismul romanofob este, de fapt, principala arma care le-a servit de minune si autoritatilor tariste, si celor comuniste in perioada ocupatiei sovietice, dar si guvernarilor din istoria mai recenta a Republicii Moldova. Conotatia acestei doctrine, profund ideologizata si politizata, este mentinerea separata a romanilor de pe cele doua maluri ale Prutului.
Problema unei eventuale reintregiri, oricum, va fi pusa pe tapet. Ea poate fi solutionata pe multiple cai. Una din aceste cai, poate cea mai indicata si cea mai verosimila, ar fi o integrare a Republicii Moldova, dupa ce aceasta integrare europeana va cuprinde Romania. Deci, ceva mai tarziu vom fi si noi. Exista aceasta optiune. Practic, nu exista partid politic la Chisinau care n-ar pleda pentru integrarea Republicii Moldova in Uniunea Europeana. In cadrul Uniunii Europene intregite am putea sa ne regasim si noi, pentru ca, se stie foarte bine, acolo frontierele nu mai functioneaza, practic ele sunt o fictiune. Circulatia este nestingherita si valorile, la fel, circula fara nici un fel de restrictii. Din pacate, restrictiile la acest capitol persista acum, iar acesta este lucrul cel mai regretabil. Eu sunt optimist. Aceasta traditie trista, obscura, va lua odata si odata sfarsit, si in felul acesta vom putea sa ne regasim firesc in cadrul noii familii a Europei Unite.
Conferinta tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, organizata in cadrul Memorialului de catre Fundatia Academia Civica si Fundatia Konrad Adenauer. Autorul este istoric, deputat in parlamentul Republicii Moldova
din partea P.P.C.D.
