In „Ziua” din 8 octombrie 2005 a aparut un articol de Tesu Solomovici despre „Marele jaf sionist”. Textul nu aduce nimic nou, ba chiar naclaieste ce se stia despre controversatul eveniment din 1959.
Eforturile jurnalistului telaviviot de a-si apara comunitatea de „calomnii”, de „manipulari antisemite”- provocate, pare-se de filmul documentar semnat de Alexandru Solomon – s-au dovedit si de data aceasta contraproductive. Folosind „informatii” din sursa securista (toti cei implicati fusesera/erau in continuare securisti), incercand sa le dea o interpretare favorabila comunitatii evreiesti in general, in special acuzatilor (oricum: justificabila), Tesu Solomovici a reusit „performanta” de a-i lasa asa, vinovati, dupa teza Securitatii.
Parafrazand un blestem de Arghezi, as putea spune: "Filmdocumenta-te-ar Al. Solomon, apara-te-ar Tesu Solomovici (si, ca supliment: pupa-te-ar Elie Wiesel)! – cu astfel de aparatori, ce nevoie de fiorosi antisemiti cu cutitu-n dinti?" in mod necesar „afacerea” – atacarea si jefuirea unui furgon al Bancii Nationale – ascunde ceva peste masura de misterios-murdar, daca nimeni dintre evrei nu-i divulga taina.
Eu, de dinafara (am aflat doar aici, in exil de ceva-cumva-candva de la Virgil Ierunca, el il cunoscuse la Bucuresti, il reintalnise la Paris pe „revolutionarul” trotkist Sasa Musat, altfel notoriu spion sovietic), am stire de vreo trei variante, una dinspre un goi, Neagu Cosma, acest Pelin Bis, deci nedemn de incredere. Celelalte doua : una morfolita, ingalata, apartine lui Ed. Reichman – nu cea din „romanul de fictiune Denuntatorul” (sic), ci din interviul dat revistei 22 acum vreun an. In fine, a treia, vine dinspre realizatorul filmului documentar.
Numele sub care se prezentase Alexandru Solomon la telefon nu-mi
spunea nimic, insa purtatorul, cu tenacitate, insistase: voia musai sa „vorbim” despre Europa libera – despre care eu in ruptul capului nu voiam sa vorbesc! Venind la mine, pe data a schimbat vorba: m-a intrebat ce stiu despre „Jaful de la Giulesti”. Plictisit, ba chiar enervat, i-am raspuns ca nu cunosc decat elucubratiile lui Ed. Reichman (il cunoaste?, desigur) – pe care nu dau o ceapa degerata. Nu-mi mai aduc aminte daca i-am vorbit de rau proiectul lui Reichman de a face un film dupa „romanul de fictiune”. Si nu tin minte daca vizitatorul mi-a spus ca el face un documentar dupa scenariul lui Reichman sau dupa unul al sau. Eram intr-o proasta stare a sanatatii trupale si sufletale, presupun ca am fost destul de dezagreabil cu vizitatorul (si ma pricep, nu trebuie sa ma jur) – insa am retinut urmatorul „amanunt”: Capitanul Enoiu (avea acest grad in 1956-57, cand ne macelarise pe noi, studentii ungaristi; in 1959 va fi fost maior sau colonel), el fusese „preparatorul”, regizorul filmului de-uz-intern pe care arestatii fusesera obligati sa-l interpreteze – si care, dupa 1990 a starnit o furtuna de proteste din partea evreilor, cu atat mai vehemente, cu cat protestatarii, ei insisi securisti cu grad mare, isi pastrau obiceiurile de acuzatori-fara-probe, nu de investigatori; si desigur zgomotoase acuzatii de… antisemitism (se putea rata o asemenea ocazie? Nu!). Mai mult decat atat: A. Solomon statuse de vorba cu insusi Enoiu, de curand (in 2004)!
Enoiu-de-la-Interne… Doar ca era mult mai voinic decat Plesita, altfel leit frati-criminali; ciobani de-ai nostri, din popor, mioritici autentici, din mosi-stramosi, nu „alogeni” ca altenationalitistii „din conducerea superioara”. Enoiu : din Musetestii Gorjului, Plesita din Ceparii Argesului (insa dupa nume, „oltean” din Tara Oltului ardelean(a): in zona Comana de Jos,Cuciulata, Fantana exista un deal: Plesita). Pentru Enoiu eu fusesem mizilic, luat din mers, intre doua „cazuri serioase”; am avut o singura „intalnire” cu el (si mi-a rupt trei coaste – nu patru?, nu cinci?: avea un pumn cat capul lui de hidrocefal – si ce caligrafie, in sensul originar avea, bestia!), insa stiu ce au patimit, indelung, Ivasiuc de la Medicina, Florin Caba de la Drept (caruia, ii smulsese parul de pe cap, la noua luni dupa… tratament, fiind tot chel), Stefan Negrea (pe acesta il batuse in cap, in cap, in cap, numai in cap – "Studentul de la cap se-mpute! La cap, la cap, sa nu mai gandeasca!" – intai cu un scaun, apoi cu un picior de scaun, lasandu-l neom; nebun, bietul Negrea, colegul meu de la Filologie se spanzurase la orizontala, la Gherla, cu cateva saptamani inainte de termenul de liberare); pe Marcel Petrisor, pe Grama, pe Marin Cocioran ii martirizase Enoiu cu nesfarsita placere…
Spusele lui A. Solomon ma trimisesera cu tot cu… memoria afectiva in alta parte:
Mult dupa liberare (prin 1967-68), binisor dupa ce re-devenisem re-studenti, Marcel, cu care ma intalneam frecvent si la facultate si la mine, in camaruta de la anticarul Sterescu, ba chiar o data fusesem amestecat in… re-re-arestarea lui (dar si in re-re-liberarea lui…), pentru „re-activitati re-legionare”, mi-a povestit in stilul sau inimitabil, cum, asteptand la coada la paine, careva i-a ars o cumplita palma-de-prietenie pe umar (fie vorba intre noi: acesta fiind si stilul lui Marcel). Era Enoiu – care l-a intrebat, tare: "Ce mai faci, ba banditule?"
La care Marcel a raspuns pe data, zambind (si mi-a aratat cum) ca bine-face, cumpara-paine, multumeste de intrebare – nu mai tin minte daca adaugase si "sa-traiti"-ul reglementar. Raspunsul ma socase, i-o spusesem. El a ridicat din umeri, a inceput sa rada (rasul-de-spaima al lui Marcel…), apoi mi-a spus ca „relatiile” nu s-au oprit la intalnirea de la brutarie: intr-o zi, aflindu-se in casa noii sale prietene, a intrat… Enoiu!
"Ce mai faci, ba banditule? Ai venit in vizita la…?"
Nu am retinut daca „noua relatie” a lui Petrisor era nepoata sau fiica a lui Enoiu. Insa am inteles – Marcel mi-a spus: el, „banditul” continua sa o viziteze pe femeia aceea, uneori aparea Enoiu – ei, barbatii stateau de vorba… Sa-l fi intrebat: "Despre ce stati voi de vorba?" intelesesem, fara sa fi trecut prin „aceea”: Petrisor fusese atat de torturat, atat de mult timp, incat… nu era necesar sa-l fi citit pe Dostoievski, pentru a accepta inacceptabilul. Prin 1992 am citit in presa literara un „dialog” in care Gheorghe Craciun, directorul Aiudului din perioada reeducarii legionarilor (sub bagheta vigilenta a detinutului Valeriu Anania, viitorul Bartolomeu al Clujului), ca sa-si „convinga” camarazii (si bestia de Craciun fusese legionar – dar ce securist exemplar devenise!) ca el se purtase „prieteneste” (!) cu detinutii, cita din dedicatia scrisa de „domnul profesor Marcel Petrisor” pe o carte a sa in care era vorba de pretuire, recunostinta…
Astfel am inteles: era cu totul posibil ca banditii-evrei-sionisti sa asculte (de buna-voie, cum altfel) indicatiile-pretioase date de Gheorghe Enoiu, macelarul-anchetatorul lor – asa cum, inainte ascultasera si banditii-goi-legionari…
Nu am mai cerut amanunte lui Al. Solomon – despre scenariul sau (intuiam ca are sa fie un ghiveci), despre Enoiu… il intrebasem, totusi, daca „Radu Ioanid” este fiul unuia dintre „Ioanizii” executati in lotul acela – el mi-a raspuns: "Nu" si a ramas tacut ca un rabin cand l-am intrebat cum il cheama cu adevarat pe R. Ioanid: Leibovici? Herscovici? Lazarovici? – Ioanidovici nefiind, pana la proba contrarie, nume iudeu.
Inapoi, la articolul-„aparare” al lui T. Solomovici. Voi cita atat de copios din el, nu pentru „informatiile” furnizate (toate imi erau cunoscute), ci pentru… ceea ce voi explica la urma:
Totusi, totusi: limba Tesului adevar graieste – fara sa-si dea seama (cu italice voi sublinia ceea ce mi se pare demn de tinut minte, intre croseteÐ{ }: observatiile, completarile mele):
„Organele de militie au fost date de-o parte si cercetarea (…) ancheta a fost asumata de Securitate. La 17 septembrie 1959, principalele personaje (…) erau arestate:
„1. Alexandru Ioanid (Herman Leibovici) (vezi mai departe
contradictia – n.m.), fost locotenent-colonel de militie si sef al Directiei Militiei Judiciare pe tara, membru de partid, (nascut la 17 noiembrie 1920). Casatorit, o vreme, cu sora sotiei lui Al. Draghici, ministrul de Interne.
„2. Paul Ioanid, (Paul Leibovici), inginer, profesor universitar, cu studii de doctorat la Moscova (unde in alta parte?), sef de catedra la Academia Militara, membru de partid, nascut la 24 martie 1923).
„3. Igor Sevianu, (Igor Herscovici), inginer aviator, fost locotenent de militie pana in anul 1951, membru de partid (nascut la 31 octombrie 1924).
„4. Sasa Musat (Abrasa-Sasa Glanzstein), profesor universitar de istorie, (nascut la 26 august 1924), activist al cabinetului Orasenesc de Partid, var cu Florica, sotia lui Emil Bodnaras.
„5. Monica Sevianu, nascuta Alfandari, fosta Abraham dupa primul sot, de profesie ziarista, (nascuta la 11 iunie 1923).
„6. Haralambie Obedeanu, (Harry Lazarovici), (nascut la 19 septembrie 1928). Pana in anul 1956 a fost ofiter la MAI, redactor la „Scanteia”, apoi, pana la 1 ianuarie 1959, decan al Facultatii de
Ziaristica la Academia „Stefan Gheorghiu”, membru de partid.
„(…) au mai fost arestate inca 17 persoane, socotite „complici si favorizatori”, aproape toti de origine evreiasca: Anita Ioanid, Nora Einhorn-Obedeanu, Zigmund Stahl, Michael Sevianu-Herscovici, Janina Nenberger, Isac Feins, Iosif Glanzstein, David Leibovici-Ionascu, Ita Alfandari, Itic Rosenberg, Pierette Sevianu, etc. (…)
„Principalul organizator al jafului (…) a fost colonelul de militie, trecut in rezerva, Ioanid Alexandru, zis Lica, pe numele lui adevarat Grumberg. {ceva mai sus era: Leibovici – dar asa se intampla cand iti schimbi numele mai des decat ciorapii} (…) toti evreii care au intrat in militie si in general in Ministerul de Interne erau „sfatuiti” sa-si schimbe numele, romanizandu-l {sfatuiti?; cine ii sfatuia?, un goi sau tot un evreu?}. Tatal lui Ioanid Alexandru, batranul Grumberg, avea pe strada Izvor, colt cu Alexandru Odobescu, o tipografie, „Tipografia Marvan”, si in afara lui Alexandru mai avea un fecior, Paul Grumberg, romanizat si el prin adoptarea numelui Ioanid. Alexandru (…) este incadrat ca civil la serviciul pasapoarte, inca de tanar. Cand s-a hotarat ca acest serviciu sa treaca la Ministerul de Interne, s-a pomenit imbracat in uniforma, primind gradul de locotenent major {„s-a pomenit”? Asa, fara sa fi dorit-vrut?}. In urma casatoriei cu cumnata lui Alexandru Draghici, pe atunci Ministru de Interne, casatorit cu sora sotiei lui Ioanid {tot prin… „pomeneala”?}, ambele surori instalate in fruntea cadrelor din C.C. al PMR, Alexandru Ioanid este trecut la IGM -Inspectoratul General al Militiei – cu gradul de capitan, ajungand intr-un an colonel si… directorul Militiei Judiciare pe intreaga tara {din „pomeneala”, fireste}.
„Inconjurat numai de evrei, numiti in functii importante {subl. mea} – printre care si ajutorul sau, colonelul Serban Samson, doctor in drept, subdirector al Judiciarului pe intreaga tara – colonelul Ioanid Alexandru avea puteri depline si acces nelimitat la Ministrul de Interne, cumnatul sau, Alexandru Draghici, la generalul Staicu Stelian, seful IGM, cat si la generalul Aurel Filip, seful Militiei Capitalei (…).
„Urmeaza o descindere pe strada Nicolae Iorga, unde locuia Alexandru Ioanid, intr-o vila superba, fosta resedinta a ambasadoruui Frantei. {se „pomenise”… repartizat acolo – nota mea, antisemita} (…) Marturiile fostului colonel de Militie Adrian Horascu, publicate in revista „Lumea libera” din New York, au avut un ecou neasteptat in Israel. Revista „Minimum” a lui Alexandru Mirodan, care apare la Tel Aviv, a invitat pe cei ce stiu ceva despre „memorabilul caz” petrecut la Bucuresti in 1959 sa dezvaluie adevarul. Prima reactie a venit din partea lui Eugen Szabo, un fost colonel cu functie inalta in organigrama Securitatii. {veche cunostinta a noastra, sub proto-numele Portnoi}: „Intamplarea face {Ioanid umbla cu „pomeneala”, Szabo cu „intamplarea”} sa(-i) cunosc (…) {erau} oameni lipsiti de orice spirit de aventura, cu functii importante si salarii bune, „atasati regimului” cum se spunea pe atunci. Nimeni din cei care ii cunosteau n-a acceptat versiunea oficiala a acuzatiilor ce li se aduceau. (…) Relatarea unui oarecare fost colonel de militie Adrian Horascu, aparuta in „Lumea libera” din New York, care s-ar fi ocupat de cercetarea cazului, m-a umplut de suparare.” {curat umplut!}
„M. N. din Tel Aviv, o ruda apropiata a lui H. Obedeanu, a trimis si el redactiei un soi de protest (…) Simelia Calin si Rebeca Klapholtz, surorile lui Lica si Paul Ioanid l-au acuzat si ele pe fostul colonel Horascu de relatari „mincinoase si abjecte”: „Totul a fost o inscenare. Este greu de crezut ca un savant ca Paul Ioanid si un colonel de militie ca Alexandru Ioanid, seful Sectiei judiciare pe tara, {subl. mea} care stiau prea bine care era riscul unei asemenea fapte si care erau bine situati, sa dea o asemenea lovitura. (…)
„Cetateanul israelian Paul Lupascu, fost ziarist la „Scanteia” (…) fusese coleg de redactie si prieten cu Harry Obedeanu. Si el s-a simtit obligat sa „rupa tacerea”: „(…) Ideea de infaptui jaful a fost a lui Igor Sevianu (Gugu), actiunea a fost determinata de faptul ca atat Igor cat si sotia sa, Monica Sevianu, nu mai aveau slujbe de multa vreme (…) traiau impreuna cu cei doi copii din ceea ce castiga Monica din lectii (…)
„Marturiile lui Paul Lupascu si Adrian Horascu le-au infuriat pe Nora Obedeanu, sotia lui Harry Obedeanu, pe Sanda, fiica acestora, si pe Rozina Baru, sora lui Harry, toate trei astazi cetatene israelience. Ele au trimis revistei „Minimum” din Tel Aviv un protest in care ii acuza pe Lupascu si Horascu, „vechi colaboratori ai regimului comunist”, daca nu chiar ai Securitatii, de dezinformare si falsificare a realitatii. {sublinierea mea – de mirare la un evreu securist: Lupascu – si la un presupus goi, dar si el securist : sa fi fost ei „vechi colaboratori ai regimului comunist”? Doamne fereste! De cum securistii evrei pun cizma de securist pe pamantul Tarii Sfinte se prefac fulgerator in anticomunisti, in mistici, in mielusei – chiar daca ii cheama „Lupascu”, romanizare de la : Wolf} (…)
„O marturie (…) din partea lui Mose Grossfeld, azi cetatean israelian, fost sef al militiei judiciare al unei regiuni si adjunct al colonelului Alexandru Ioanid: Ioanid procura pasapoarte false pentru emigrarea unor evrei in Israel. (subl -. mea) {Mi-a spus:} „Avem nevoie de bani pentru a-i ajuta pe evreii care s-au inscris pentru a emigra in Israel si au fost dati afara imediat din servicii, nu au din ce trai”. In continuare mi-a spus: "Nu peste mult timp am sa mor, dar sa stii ca Ioanid a fost un evreu adevarat". Am mai vrut sa-i pun intrebari, dar el a inchis discutia; lacrimi i-au venit in ochi, am plans impreuna.” Iata intr-adevar o scena mai mult decat suprarealista, cu doi ofiteri superiori militieni evrei care varsa lacrimi, la miezul noptii, dupa o lunga sedinta de analiza a muncii, pentru cauza sionista. (sublinierea mea, comentariul lui Tesu)
„Scrie prof. Bratescu: „S-au auzit opinii cum ca faptasii fusesera oameni cu ferme convingeri sioniste, lovitura data de ei fiind menita sa procure fonduri necesare inlesnirii emigrarilor in Israel. Ba unii credeau ca nu am fi avut a face atunci decat cu o inscenare de toutes pieces, pusa la cale de Securitate, urmarindu-se deopotriva intimidarea intelectualitatii disidente si stimularea antisemitismului. (subl. mea) In legatura cu acest ultim aspect, este de remarcat staruinta cu care autoritatile au tinut sa aduca la cunostinta numele "adevarate" ale participantilor la pradaciune, intrucat toti acestia purtau de mai bine de un deceniu nume mai mult sau mai putin "romanizate"…”
Nu mai continuu. Asa o lalaie Tesu kilometri si kilometri. Cu „marturii” care… marturisesc in favoarea bietilor, nevinovatilor, imaculatilor securisti evrei care „luasera” niste lipsiti de valoare internationala bani romanesti. Cu banuieli, cu acuzatii de „antisemitism” – la adresa securistilor ne-evrei, dar nu si la a securistilor unguri si evrei ramasi la/in post (ca Szabo – vezi mai departe) – incat ma intreb chiar si eu, care, totusi, observasem de la Intifada saracirea dramatica a „vocabularului” evreilor militanti anti-palestinieni secarea cuvintelor din fondul principal al lor, Oameni ai Cartii. Ma mai trezisem in situatia tragi-comica de a face pe avocatul Securitatii – insa aici este vorba de adevar, nu de contrariul adevarului: Securitatea.
Cum de poate Bratescu – altfel persoana ponderata, neisterica – sa emita luari peste aratura, scurtaturi analfabete, idiotenii precum: „o inscenare de toutes pieces, pusa la cale de Securitate, urmarindu-se deopotriva intimidarea intelectualitatii disidente si stimularea antisemitismului.”?
Intrebari – legitime:
1. Care „intelectualitate disidenta” – in 1959? Mai intai termenul „disidenta” nu circula atunci, abia dupa 1965 s-a facut cunoscut – si avea o conotatie batjocoritoare, oricum, degradanta la romani, trimitand la oamenii politici care „tradasera” partidul-mama si creasera altele: Gh. Bratianu, Anton Alexandrescu. Apoi – facand trei pasi indarat: in 1956, in primavara, fusese simtit – si cum! – „Spiritul Genevei”, care pe multi detinuti politici, avand condamnari mari, ii scosese din inchisoare. Insa dupa Revolutia Maghiara (din octombrie – care, vorba mea: incepuse in august, la… Poznan), surubul fusese re-strans, liberatii re-arestati, teroarea intinzandu-se in tot Lagarul Sovietic. In Romania nimeni nu mai misca un deget – si nu a miscat vreme de peste un cincinal: studentii ne-arestati in 1956 fusesera supusi teroarei cumplite a „campaniei exmatricularilor” (in care Ion Iliescu si purtatorul sau de servieta, turnatorul Ed. Reichman jucasera un rol ne-neglijabil); adultii: cei ramasi ne-arestati (sau ne-re-arestati) tremurau din toate balamalele curajului lor, se facusera mici-mici, de sa nu-i observe nici macar nevestele. 1957, 1958, 1959, 1960 : ani teribili, de spaima: re-incepuse colectivizarea (condusa de tovarasul Ceausescu) care bagase in inchisori sute, mii de tarani „nelamuriti” sau „iesiti”, iar satele-noi din Baragan fusesera repopulate cu familiile „banditilor”. La care „intelectualitate disidenta” – in acea perioada – face trimitere Bratescu?;
2. Despre ce fel de „stimulare a antisemitismului” vorbeste acelasi, in deplina nestire, in perfecta necunostinta de cauza?
Aici ar fi doua „ramuri” ale intrebarii:
a) cand vorbise de „intelectualitate disidenta” ii avusese in vedere doar pe intelectualii evrei din Romania? Pe cine anume? Pe, de-o pilda, Cosasu?; pe Jar, de-o pilda? Daca da, cum anume, prin care fapte anticomuniste se manifestasera acesti pre-disidenti? Ce anume comisesera ei „dusmanos” si cum, cu cat fusesera pedepsiti: intrasera in inchisoare (bine: doar in ancheta) – pentru cate minute ?;
b) ce era doar antisemit in actiunea Securitatii din 1959? Prin cine se manifesta „antisemitismul” Securitatii? Vrea sa spuna Bratescu: in acel moment toti evreii fusesera indepartati din „organe”, iar neevreii (din Securitate) isi dadusera frau liber antisemitismului genetic?
Minciuna sfruntata. Sa fie intrebat (de dincoace de mormant) monstrul Pintilie-Pantiusa, omul Anei Pauker, activ in 1959, cu tot cu Ana Toma (Grossman) – intamplator, in 11 septembrie 1958 semna decizia Nr. 15.157 prin care mi se fixa – mie, detinutului – domiciliu obligatoriu, de 36 luni, semnata: „Adjunct al Ministrului Afacerilor Interne, General-locotenent Pintilie Gheorghe”, vezi documentul de la pagina 283 a volumului Culoarea Curcubeului, Polirom 2005; sa fie chestionat criminalul Nikolski-Grunberg: mai era el in activitate, in momentul 1959? Ba bine ca nu! Nu este exclus ca evreul Grunberg-Nikolski sa fi fost, in ancheta, mai fara mila (sic) cu Leibovici, cu Herscovici, cu Lazarovici chiar decat un casap goi, ca Enoiu – pentru a-da-dovada-devotamentala… Sa fie intrebati – in Israel, unde s-au stabilit dupa ce au facut tot raul posibil in Romania – creaturi de cosmar ca Sigismund/Zigi Breiner (Beiner, Bayner), adolescentul ucigas de soldati romani in retragere, la Cernauti in plina strada, la 28 iunie 1940; colegul sau „Gruia” (Grunberg), si Bainer formand un bestial cuplu de tortionari la Securitatea din Cluj, martirizatori ai detinutilor rasculati la Gherla in iulie 1958. Sa raspunda la adevaratele intrebari viteazul macabeu „Eugen Szabo”, care se exprima ca martor – martor a ce?; martor al cui? Ca acuzator – acuza Securitatea de „manipulare antisemita”? – dar ce facea el, ma rog frumos, in Securitate, in chiar momentul „manipularii”? Tacea si executa ordinele de… manipulare antisemita! Un securist pensionar in Israel (a propos: cine plateste pensiile grase ale securistilor translati pe malul Mediteranei: statul roman – pentru care fapta patriotica… romaneasca?, Israelul – pentru care servicii de nepretuit aduse cauzei sionismului mondial?) ramane pentru totdeauna ce a fost in Romania: un criminal (ca supliment: un mincinos structural, deci nu are dreptul de a se propune martor al apararii altui securist criminal, chiar daca, ajuns in Israel a inceput a face pe… anticomunistul, pe antisecuristul, acuzandu-i pe fostii sai tovarasi de saiba – insa numai goi – de crime…).
Sufocat de indignare Bratescu arata cu degetul condamnabila „deconspirare a numelor adevarate” ale securistilor evrei. Ei da, ei si? Nu au mai „lucrat”, cu devotament-avant sovietic, impotriva romanilor?; nu au mai primit salariile monstruos de mari pentru treaba lor de latrinari (in traducere poporana: cacanari), de hingheri, de calai si de tradatori ai Romaniei? Ei, da, fusesera inlocuiti in Aparat cu goi-ii pe care ei, instructori ai NKVD-ului ii formasera – nu? La ce alte persecutii-antisemite mai fusesera supusi? A, da: suferisera bietii evrei securisti de pe urma „deconspirarii numelor”? De ce – daca asa ii chema? Li se facuse brusc rusine de numele lor adevarate? Aveau senzatia ca sunt, nu doar… deconspirati, ci si demascati? Cum ar veni: dezbracinati- dezbracati? Fusesera ei dusi in Piata Mare, unde li se confiscasera izmenele tricolore romanesti, de ramasesera in puta goala, ca la inceputuri, de la mamele lor? Ei si? Care le era suferinta? Care era persecutia („rasista”)? in ce consta „antisemitismul”? in faptul ca li se rostise numele originar? Dar asta ar fi insemnat ca toti evreii care purtasera pana atunci nume (supra-nume, pseudonume) romanesti „lucrasera” exclusiv in agentii de spionaj, unde secretul identitatii este mama sanatatii! Da de unde! Balaurul Aparat de Stat si de Partid rotise cadrele, adusese in prima linie a luptei impotriva poporului roman trupe noi, elemente proaspete (care sa cunoasca terenul, doar erau basti-nasi, fii, nepoti, frati, cumnati ai „banditilor” ce trebuiau lichidati) – nu modificase intru nimic legea secretului asupra crimelor sale, ale Organului, deci si ale fiecarui „lucrator” in parte: evreu, ungur, bulgar, ucrainean, roman.
Apoi: ce li se intamplase, ma rog frumos, securistilor evrei dupa „indepartarea” lor din Securitate?: fusesera ei si alungati din casele confiscate proprietarilor romani, cei dati afara, aruncati in strada de ei insisi, „invingatorii” veniti pe tancurile sovietice si in care se instalasera in numele lui Stalin si al Armatei Rosii liberatoare?; ramasesera si muritori de foame doar din pricina ca li se spusese – in circuit inchis, de uz intern, ca in filmul regizat de Enoiu – pe nume, nu pe… unul din pseudonumele sub care ne haituisera, ne calarisera, ne terorizasera, ne jupuisera la propriu si la figurat un deceniu si jumatate?; le fusesera dati afara din scoli, din universitati copiii, nepotii – dupa cum ei insisi, tovarasii-nostri-de-alte-nationalitati aplicasera, din 1948, „lupta de clasa” (in fapt: de-rasa), prin epurarea corpului didactic secundar si universitar, prin nepermiterea intrarii la facultati a fiilor de popi, de chiaburi, de proprietari de moara – ba chiar si de batoza?; li se confiscasera cartile – mai mult sau mai putin ale lor, cumparate, insa cele mai multe provenind din bibliotecile publice si particulare jefuite de ei, securistii?; li se „furasera” mobilele, covoarele, tablourile de maestri, furate-prin-confiscare-de-clasa de ei insisi de la proprietarii goi, sau/si primite din depozitele Gospodariei de Partid – adevarat: „cu bon”? In fine: fusesera ei si bagati in inchisoare, macar pentru o ora si un sfert, pentru adevaratele lor fapte-rele: abuzurile de tot felul, sub umbrela ocupantilor rusi, pentru jafurile din patrimoniul national, pentru escrocheriile la care se dedasera ei, cei avand painea si cutitul – la Comert Exterior, in Administratie, la Cultura, la Externe – la Interne? Macar pentru „instrainare de bunuri”, daca nu si pentru tradare nationala?
Lamentatiile evreilor sunt absolut nemotivate, nerusinate. De mirare ca inca nu au cerut despagubiri, „restituiri” – si scuze (pentru crima antisemita de a-i spune unui evreu pe numele adevarat) din partea „celui mai antisemit popor din lume: roman”, dupa afirmatiile unor evrei unguri, in frunte cu Profetul Minciunii si al Calomniei: Elie Wiesel.
Ca sa scurtez: textul despre „Marele jaf sionist” publicat de Tesu Solomovici, in care harnicul publicist se da de ceasul mortii sa-i justifice, sa-i explice pe faptasii securisti evrei deveniti talhari – nu explica nimic, ba incurca mai mult lucruri si asa incurcate. Aparatorul face un imens deserviciu „evreimii”, cum ii zice el. De-as fi evreu l-as ruga: "Lasa-ma asa, ne-aparat, vrei sa ma infunzi mai tare?" Fiindca el, Tesu Solomovici, evreu si nu vreun goi „antisemit”, a dovedit cu probe irefutabile, provenite, nu doar de la evrei in general, ci de la evreii care fusesera slujbasi credinciosi ai Odiosului Organ, Securitatea – ca, impotriva a tot ce meliteaza evreii revizionisti – (aceia care pretind ca in Romania evreii ar fi ocupat, in Aparatul de Represiune… strict proportia pe care o reprezenta etnia evreiasca din totalul populatiei) – adevarul fiind cel cunoscut, recunoscut si de coreligionarii lor normali: evreii au ocupat in aparatul de stat si de teroare un numar de posturi de raspundere mult mai mare decat bastinasii romani, exagerat, disproportionat, nedrept de mare…
Prin „apararea” sa Tesu Solomovici si martorii pe care ii citeaza, constient sau ba, au contrazis teza… violent negationista a evreilor (inca o data: acea ca evreii nu fusesera, proportional, mai numerosi in Organe decat romanii); fiindca adevarul este cel pe care il cunostea pe spinarea sa fiecare locuitor al RPR: dupa modelul URSS si cu ajutorul neprecupetit al consilierilor de la Moscova, ca si in celelalte tari sovietizate evreii au ocupat in aparatul de stat si de partid – mai cu seama in aparatul de represiune si de teroare – o flagranta disproportie etnica. "Unde te intorci, dai numai de ei", spuneau romanii „reactionari” (si, cum altfel: antisemiti!), in soapta, vreme de peste doua decenii: "in justitie, in administratie, in cultura, in diplomatie, in comert exterior, in militie, in Securitate…"
Atat de foarte, de prea-multi, incat nu doar eu ma intrebam, ci si un evreu apropiat mie, aflat el in secretele zeilor :
De unde Dumnezeu iesisera atatia (cifre neoficiale – si secrete, dar sigure – indicau cifra de peste un milion de evrei in Romania anului 1945), daca fusesera masacrati 400.000 dintre ei, cum glasuieste scrisul in piatra de la Coral si cum zbiara, in continuare escrocul de istorie si de morala, falsificatorul de adevar istoric, cel care a dat numele unui Institut de Cercetari a Holocaustului, impostorul, filomaghiarul, ferocele antiroman Elie Wiesel?
Raspunsul poate fi gasit in (cvasi)blasfemia:
Asa cum Iesua din Naseret a indestulat multimile doar cu cinci paini si doi pesti (chiar de-ar fi fost cinci pesti si doua paini, tot minune ar fi ramas), asa congenerii sai au numarat cadavrele dupa aritmetica speciala a holocaustologilor fara frontiere – aceea care a dat „400.000 de victime”.
Spre slava Industriei Recuperarilor (nereciproce).
