Într-o serie de telegrame ale Ambasadei SUA din 1995, publicate de Wikileaks, şi preluate de la kamikazeonline.ro, oficialii americani îl caracterizează pe preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, ca fiind un politician desăvârşit şi un apărător al omului obişnuit. Portretul făcut lui Ion Iliescu de Ambasada SUA este unul pozitiv, ţinând cont de faptul că fostul preşedinte era foarte bun prieten cu ambasadorul american de atunci, Alfred Moses.
SUBIECT: Preşedintele României Ion Iliescu- o biografie politică
1. Text confidenţial în întregime.
2. Sumar: Aceasta este prima dintre cele două telegrame care îl vizează pe preşedintele român Ion Iliescu şi îi urmăreşte evoluţia politică în timpul alegerilor din 1992. O telegramă separată va analiza puterea pe care o are în prezent şi rolul său în sistemul politic românesc. Iliescu, care s-a născut într-o familie comunistă, în 1930, a avansat repede în ierarhia de partid până în momentul în care a început să critice excesele dictatorului Nicolae Ceauşescu, la începutul anilor 70. Iliescu a trecut atunci printr-o serie de retrogradări şi, până în 1984 ,a ajuns să fie directorul unei edituri obscure. Totuşi, a fost cunoscut ca fiind disident şi o dată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, Iliescu a început să pledeze pentru o deschidere a societăţii române urmând linia impusă de Moscova. În haosul care a urmat căderii bruşte a regimului Ceauşescu, în decembrie 1989, intelectualii care doreau să stabilească o nouă ordine politică s-au întors către experimentatul Iliescu pentru a prelua conducerea, acesta devenind repede figura dominantă în Guvernul ad-hoc al Frontului Salvării Naţionale.
3. Din cauza lipsei totale a unor grupuri de opoziţie organizate în România înainte de Revoluţie, Iliescu nu a avut altă alternativă decât să păstreze vechea birocraţie activă, însă decizia lui i-a îndepărtat pe intelectuali şi pe partidele de opoziţie emergente. Iliescu şi FSN au pus repede bazele unui sistem politic pluralist şi au câştigat fără efort alegerile din mai 1990 – care, deşi au avut multe slăbiciuni, au reflectat voinţa poporului – dar partidele de opoziţie au refuzat să accepte legitimitatea Guvernului şi au pretins că Iliescu este un “cripto-comunist”. Iliescu şi-a agravat problemele prin chemarea minerilor la Bucureşti, în iunie 1990, pentru a pune capăt ocupării unei pieţe importante de către studenţi. În septembrie 1991, minerii au venit din nou la Bucureşti şi au determinat demisia premierului Petre Roman de care Iliescu s-a distanţat din cauza unor certuri legate de ritmul reformei precum şi din cauza ambiţiilor divergente. Totuşi, Iliescu l-a numit atunci premier pe un tehnocrat respectat, care având susţinerea lui Iliescu, a organizat alegeri libere şi corecte în septembrie 1992. Iliescu a câştigat din nou preşedinţia cu un scor mare, bazându-şi campania pe o platformă a reformelor graduale şi a unei plase sociale puternice care să uşureze dificultatea tranziţiei către economia de piaţă.
4. Având în vedere trecutul politic al lui Iliescu şi observaţiile pe care le-am făcut cu privire la el în ultimii cinci ani, credem cu tărie că este devotat sistemului politic democratic în stabilirea căruia a jucat un rol important. Iliescu este totuşi preocupat de impactul pe care îl are mersul rapid către privatizare asupra muncitorilor români – nu este o surpriză având în vedere trecutul său. Iliescu i-a spus recent ambasadorului Moses că studenţii care au protestat în 1990 eru numai pioni ai partidelor istorice reînfiinţate care îi foloseau pentru a restabili ordinea socială de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial cu imensele sale inegalităţi de împărţire a bogăţiei. Chiar dacă există sau nu un adevăr în această interpretare, este caracteristică pentru gândirea lui Iliescu. În ceea ce priveşte problemele economice, este pentru reformă dar vrea să protejeze muncitorii. Acest lucru este motivat atât ideologic dar rezultă şi din faptul că baza sa politică şi a partidului său (PDSR) este formată din muncitorii români angajaţi în ultimele patru decenii în întreprinderi de stat. după cum a spus în campania din 1992, scopul său este “o economie de piaţă socială” – o economie cu proprietate privată şi liberă iniţiativă, dar în care reglementările statului să fie folosite pentru a preveni inegalităţile extreme şi sărăcia masivă care caracterizeazau ordinaea de dinainte de război. Din 1992, Iliescu a susţinut reformele, inclusiv măsurile de austeritate, mai mult decât am fi fost lăsaţi să credem din discursurile sale electorale (telegramă separată), dar din punctul nostru de vedere el nu va fi niciodată pregătit să meargă mai departe către o piaţă nereglementată mai mult decât un democrat social european tradiţional. Sfârşitul sumarului.
5. De la ortodoxia comunistă la disidenţă
Iliescu provine dintr-o familie care aparţinea clasei muncitoare comuniste şi a avansat rapid în rândul partidului communist până la ruptura din 1971 cu Ceauşescu. Tatăl lui Iliescu, muncitor la căile ferate, a fost unul dintre puţinii etnici români activişti în micul Partid Comunist de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Iliescu însuşi s-a alăturat organizaţiei de tineret a Partidului Comunist în 1944, la vârsta de 14 ani şi, după ce şi-a obţinut diploma de inginer hidrotehnist în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti şi la Institutul Energetic de la Moscova, a deţinut funcţii în organizaţiile de tineret ale Comitetului Central. În 1965, a devenit membru supleant în Comitetul Central al PCR şi în 1967 a fost numit membru deplin şi ministru pentru problemele tineretului. În 1969 a fost numit membru supleant în puternicul birou executiv al Comitetului Central (Politburo).
6. În ciuda trecutului său ortodox comunist şi a ascensiunii rapide în ierarhia de partid, Iliescu a început să critice amploarea tot mai mare luată de cultul personalităţii a lui Ceauşescu, nepotismul, şi politicile economice foarte centralizate. Drept urmare, probabil şi pentru că era văzut în unele cercuri ca un evenetual successor al lui Ceauşescu, a fost demis de la Ministerul Tineretului în 1971 şi retrogradat din funcţia de secretar de partid al judeţului Timiş. În 1974, Iliescu a obţinut funcţia de prim-secretar de partid în judeţul Iaşi, dar sinceritatea şi popularitatea locală i-au adus din nou retrogradarea în 1978, de această dată ajungând şeful Consiului Naţional al Apelor. El şi-a pierdut de asemenea, în acelaşi an, funcţia din comitetul politic executiv. În ciuda acestui lucru, Iliescu a continuat să aibă o poziţie critică faţă de regimul Ceauşescu şi în 1984 şi-a pierdut şi locul din Comitetul Central şi pe cel de la Consiliul Naţional al Apelor. Din 1984 şi până la revoluţia din decembrie 1989, Iliescu a muncit în anonimat ca director al unei edituri tehnice, dar în această perioadă a început să pledeze pentru o deschidere a societăţii române urmând linia impusă de Gorbaciov în URSS.
7. Paşii lui Iliescu către ambasadă – vidul conducerii revoluţionare
În ciuda anilor petrecuţi în sălbăticia politică, Iliescu era foarte cunoscut şi popular în rândul românilor racordaţi la politică înainte de Revoluţia din 1989. Pentru că nu au existat grupuri disidente în România gata să ia puterea după căderea bruscă a lui Ceauşescu, problema preluării conducerii ţării a revenit automat în mâinile acelor cetăţeni bucureşteni – în special intelectuali – care s-au adunat spontan în diverse locuri pentru a discuta situaţia haotică creată de prăbuşirea dictaturii. Mulţi dintre aceştia s-au întors către experimentatul Iliescu pentru a lua conducerea pentru că a avut convingeri anti-ceauşiste şi părea să priceapă cum se putea restabili ordinea repede. Iliescu a apărut aproape imediat ca o figură dominnată în Guvernul ad-hoc al Frontului Salvării Naţionale.
8. Comentariu: alte interpretări ale revoluţiei din 1989 susţin că Iliescu şi disidenţii care îi împărtăşeau valorile din cadrul partidului fie au plănuit o lovitură de stat şi au folosit revoluţia drept acoperire pentru a o pune în scenă, fie au venit şi au “furat” revoluţia în timp ce aceasta avea loc. Considerăm că prima interpretare este paranoică şi nu poate fi acceptată fără dovezi evidente. Cât despre cea de-a doua, din moment ce revoluţia nu a fost condusă de un grup anti-comunist stabilit de dinainte, cum ar fi Solidaritatea, dar a apărut spontan, de la cine se presupune că a furat Iliescu revoluţia? Sfârşitul comentariului.
9. Doi ani nefaşti
Din cauza lipsei existenţei unor forţe de opoziţie anti-comuniste de dinainte de Revoluţie, Iliescu nu a avut altă alternativă decât să păstreze vechea birocraţie politică şi ecoonomică aflată la putere, cu excepţia celor mai înalte poziţii. Totuşi, ţinând cont şi de trecutul său, probabil nu a simţit nevoia să-i elimine pe acei oficiali care erau capabili să se adapteze unui nou sistem politic. (Notă: un punct de vedere mult mai acceptabil, acum că foştii comunişti deţin puterea în majoritatea regiunilor. Sfârşitul notei.) Mulţi dintre intelectualii care, iniţial, l-au susţinut pe Iliescu s-au întors împotriva lui din cauza eşecului acestuia de a înlătura birocraţia şi a deciziei sale ulterioare de a transforma FSN în partid – decizie pe care birocraţii pe care i-a menţinut în funcţie au susţinut-o în mod evident. Ţinând cont de trecutul comunist al lui Ion Iliescu, a fost uşor pentru intelectuali şi pentru opoziţia emergentă să conteste legitimitatea Guvernului provizoriul al FSN – o tactică ce continuă să perturbe politica romţnă actuală.
10. Iliescu şi FSN au stabilit repede libertăţi civile şi un sistem politic pluralist. Totuşi, alergerile din mai 1990, când Iliescu a fost ales preşedinte cu 85% din voturi, au avut mai multe puncte slabe. FSN avea avantaje considerabile în ceea ce priveşte controlul şi/sau accesul la presă, fonduri şi alte resurse necesare unei campanii electorale. Şi mai rău, suporterii FSN au intimidat şi i-au hărţuit pe candidaţii opoziţiei din zonele rurale. Deşi Iliescu şi FSN ar fi câştigat în orice condiţii, modul în care au avut loc alegerile i-au permis opoziţiei să conteste validitatea rezultatelor şi continuă spună că Guvernul este nelegitim şi Iliescu este un “cripto-comunist”.
11. Iliescu şi-a înrăutăţit problemele făcând cea mai mare greşeală din cariera sa post-revoluţionară – chemarea minerilor în Bucureşti, în iunie 1990, pentru a pune capăt ocupării unei pieţe centrale de către studenţii portestatari. (Notă: Iliescu a pretins, nu foarte convingător, că nu el i-a chemat pe mineri şi că venirea loc în Bucureşti este numai rezultatul iniţiativei lor patriotice. Sfârşitul notei.). Minerii nu numai că au fost violenţi cu studenţii, dar au atacat şi birourile partidelor de opoziţie. Imaginea lui Iliescu în străinătate s-a deteriorat şi mai mult atunci când s-a distanţat de premierul FSN, Petre Roman, pe motiv că Roman făcea prea repede reforma economică, dar şi din cauza ambiţiilor divergente şi a personalităţilor diferite. După câteva luni de dezacorduri în interiorul FSN, minerii au venit din nou în Bucureşti, în septembrie 1991 pentru a cere înlăturarea lui Roman. De această dată, însă, nu este clar dacă au fost chemaţi sau au venit din proprie iniţiativă din cauza unei scăderi a veniturilor lor, fapt pe care l-au atribuit politicilor duse de Roman. Oricare ar fi scopul lor orginial, la sosirea în Capitală câţiva dintre mineri au început să le ceară lui Iliescu dar şi lui Roman să plece şi au mărsăluit până la biroul său de la Palatul Cotroceni. Iliescu a răspuns obţinând demisia lui Roman, detensionând astfel situaţia şi reuşind să îi facă pe mineri să plece liniştiţi din Bucureşti. La scurt timp după aceasta FSN s-a rupt, iar Roman şi tinerii tehnocraţi care l-au susţinut şi-au format propriul partid, în timp ce birocraţii au rămas cu Iliescu.
12. Comentariu: Iliescu ne-a spus că protestele studenţeşti din primăvara lui 1990 au fost inspirate de către noile partide politice reînfiinţate – Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢCD) şi Partidul Naţional Liberal (PNL). Aceste partide, a adăugat el, intenţionau să-i folosească pe studenţi pentru a „fura” revoluţia din 1989 pentru scopurile lor personale: inversarea situaţiei actuale care merge către egalitarism şi care a venit o dată cu instalarea guvernelor comuniste din perioada de după cel de-al doilea război mondial şi restaurarea ordinii sociale de dinainte de cel de-al doilea război mondial, o ordine care, în opinia lui Iliescu (şi în realitate) este marcată de enorme disparităţi a bogăţiei şi de sărăcie masivă.
Cu toate că este mai orientat către reforme decât mulţi oficiali ai actualului guvern, inclusive premierul Văcăroiu, Iliescu favorizează o distribuţie parţial gratuită a proprietăţii întrerpinderilor private către poporul român, după cum o arată Legea privatizării în masă care prevede că toţi cetăţenii vor primi certificate de proprietate egale cu valoarea de pe Bursă a întreprinderilor care urmează să fie privatizate. Iliescu doreşte să evite, pe cât posibil, şomajul masiv care ar putea urma privatizărilor şi restructurării economice. Chiar muncitorii care alcătuiesc bazinul electoral a lui Iliescu – care s-au bucurat de siguranţa locului de muncă, chiar dacă de altele mai puţin, în timpul regimului comunist – care ar fi cel mai dur loviţi, şi Iliescu este, în mod evident, şovăitor în a risca să-i îndepărteze de el, prin preluarea iniţiativei şi forţarea unor restructurări radicale. Iliescu a anticipat că partidele istorice – ale căror bazine electorale au cel mai mult de câştigat din privatizare – vor prelua iniţiativa în a-i convinge pe români să accepte dificultăţile temporare pe care le presupune restructurarea; dar, din păcate, nu au susţinut mişcările Guvernului României în direcţia reformei, preferând să-i critice doar de dragul de a obţine un avantaj politic. Cu toate acestea, nu este dornic să grăbească lucrurile pentru a avea o restructurare rapidă în condiţiile în care costul îl reprezintă şomajul pentru cei mai mulţi şi acumulare masivă de bogăţii pentru câţiva.
13. Continuarea comentariului: După cum a spus Iliescu în timpul campaniei electorale din 1992 – şi nu a renunţat de atunci – scopul său este “o economie de piaţă socială”, nu un “capitalism sălbatic”. Cu alte cuvinte, proprietatea privată şi libera iniţiativă sunt bune atât timp cât reglementările statului împiedică crearea unor venituri enorme şi a disparităţii de clase. De aceea, în timp ce Iliescu a susţinut, după Revoluţie, vânzările apartamentelor deţinute de stat către chirişii lor la preţuri foarte mici – fapt care a creat sute de mii de proprietari de apartamente dintr-o dată – s-a opus la fel de vehement retrocedării caselor naţionalizate către foştii proprietari, pe care probabil îi consideră, dar pe care nu i-a descris în acest fel în public, ca fiind nişte “aristocraţi” de dinainte de război. Împotrivirea lui Iliescu ca fostul rege Mihai să călătorească în România până când acesta nu renunţă la tron şi nu promite să nu folosească vizita sa pentru a declanşa demonstraţii pro-monarhiste au fost, fără îndoilaă, inspirate în mare măsură de aversiunea sa pentru ordinea socială şi politică de dinainte de război din România. În orice caz totuşi, nu există o susţinere populară foarte mare pentru restaurarea monarhiei (nu mai mult de 20% au susţinut-o, potrivit sondajelor de opinie) şi chiar şi PNŢCD şi-a minimalizat opţiunea monarhistă tradiţională. Sfârşitul comentariului.
14. Întoarcerea curentului de opinie
După căderea guvernului Roman, Iliescu a luat o serie de măsuri care i-au restabilit credibilitatea ca politician democrat şi un apărător, cu toate că destul de rezervat, al reformei economice. El l-a numit pe Theodor Stolojan, un economist recunoscut fără afiliere politică, în funcţia de premier. Stolojan, cu susţinerea lui Iliescu, şi-a propus ca sarcină principală organizarea alegerilor naţionale şi locale, libere şi corecte, în maximum un an, după care va demisiona. În perioada de dinaintea alegerilor din toamna anului 1992, Iliescu şi Partidul său – care urma să fie redenumit Partidul Social Democraţiei (PDSR) – şi-au bazat campania pe o platformă a reformelor economice graduale şi a unei plase sociale puternice care să uşureze dificultăţile provocate de tranziţia către economia de piaţă. PDSR a câştigat 27% din voturi la alegeri – pe care toţi observatorii le-au considerat ca fiind libere şi corecte – şi care au creat pluralitate. Iliescu s-a descurcat mult mai bine decât partidul său. Candidând împotriva altor 5 persoane. A câştigat 47% din voturi în primul tur al alegerilor prezidenţiale. În turul al doilea, confruntându-se numai cu candidatul celui mai puternic al opoziţiei, Iliescu a obţinut 61% din voturi.
15. Comentariu: Majoritatea analiştilor de aici consideră victoria din 1992 a lui Iliescu este rezultatul unei combinaţii între demnitatea sa, caracteristică pe care românii o aşteaptă de la un preşedinte, şi o abordare de “om obişnuit” – unul dintre cele mai eficiente slogane de campanie a fost “de la noi, pentru noi”. Din punctul nostru de vedere, Iliescu se consideră fi, dacă nu un om obişnuit, cel puţin apărătorul omului obişnuit. Această atitudine rezultă din crezul pe care îl are pentru egalitarism şi ura pe care o are pentru ordinea socială de dinainte de război şi a fost vizibilă nu numai în chestiuni precum casele naţionalizate, dar şi în cererile sale repetate – dar neluate în seamă – că parlamentarii propriului său partid fie să demisioneze din funcţiile economice profitabile din conducerile întreprinderilor de stat sau să plece din Parlament, la fel ca în ceea ce priveşte denunţarea corupţiei în general. Este important de ştiut că Iliescu este unul dintre puţinii politicieni care nu au fost subiectul acuzaţiilor – în cele mai multe cazuri, bine fondate – de corupţie. De fapt, unii lideri ai opoziţiei i-au criticat dorinţa de a “muri un om sărac” nu pe motiv de ipocrizie, ci de “prostie”.
16. Continuarea comentariului: Totuşi Iliescu este prins acum într-un cerc vicios între politicile pro-reformă, pro-occidentale şi bazinul său politic, care se teme de schimbări rapide, fiind cel mai puţin capabil să se facă faţă economiei de piaţă şi deplinei mobilităţi de pe piaţa muncii, controlarea inflaţiei şi creşterea reală a salariilor, chiar la un nivel mic, au ajutat, dar pe termen lung politicile sale pro-reformă o să-l submineze pe el şi pe partidul său în România. Iliescu continuă să fie portretizat de către opoziţie ca fiind un cripto-comunist deghizat în haine occidentale. Da în timp ce conducerea partidelor istorice (ţărănesc şi liberal) vorbeşte despre reformă, cele două partied au votat împotriva acordului cu FMI şi a legii privatizării în masă pentru a-i nega Guvernului legitimitatea pe care fi dat-o ajutorul lor. Iliescu încearcă să treacă peste dilema de a-i proteja pe muncitori în timp ce România continuă privatizările, în primul rând, gestionarea preluării angajaţilor (MEBO) care continuă să fie permisă prin legea privatizării în masă combinată cu distribuţia certificatelor de proprietate către mase. Această politică poate avea efecte politice pe terme mediu, dar implicaţii negative pe termen lung pentru o ţară care în curând va avea mai mult de 3.000 de afaceri care au aparţinut statului care vor fi deţinute şi controlate de un management – şi/sau milioane de noi mici acţionari – şi angajaţii actuali, cu interese care vor fi conflictuale pe termen scurt şi pe termen lung.
17. Continuarea comentariului: Orientarea de “om obişnuit” a lui Ion Iliescu se regăseşte de asemenea în viaţa sa privată. El şi soţia sa Elena care are o diplomă în inginerie, nu au copii şi trăiesc modest într-un apartament la bloc care are patru scări. Ei nu au fost văzuţi ca având viaţă de noapte în Bucureşti iar Elena este rareori văzută în public şi nici nu îşi însoţeşte soţul în vizitele oficiale din străinătate. Iliescu a învăţat să vorbească engleza destul de bine după Revoluţia din 1989 şi vorbeşte de asemenea rusa, franceza şi puţină spaniolă. Elena Iliescu nu vorbeşte engleza. Totuşi, ea este interesată de acest aspect şi se spune că este un cititor de ficţiune americană. Iliescu, care s-a recuperat rapid după operaţia la vezica biliară de anul trecut, pare să fie sănătos. Se spune, totuşi, că soţia sa ar suferi de ceva mai grav – posibil cancer. Sfârşitul comentariului.
