O nouă idee agită apele în România, în preajma alegerilor pentru Parlamentul European: boicotarea scrutinului în semn de protest. Nu mi-e clar dacă gestul este un protest față de clasa politică românească sau de cea europeană. Pare însă destul de cert că mișcarea pro-boicot este așezată sub steagul (sau hashtagul) #toatepartideleaceeasimizerie. Și că va fi și un miting în seara zilei de 25 mai.
Înțeleg că există o nemulțumire generalizată dar difuză cu privire la clasa politică – indiferent de partid – și câteva cerințe cu privire la legea electorală, astfel încât înscrierea unor partide noi să fie mai lesnicioasă. Ce nu înțeleg este de ce are loc acest protest în ziua votului, dublând boicotul, și nu a fost făcut înainte de data-limită pentru depunerea listelor de candidați. O comunitate atât de mare precum #unitisalvam sau #toatepartideleaceeasimizerie putea, dacă reușea în prealabil să impună o schimbare a legii, să vină și cu o listă de candidați care să nu reprezinte răul mai mic – deranjant, ci de-a dreptul binele.
De fapt, cam în jurul acestui concept enervant – răul mai mic – trebuie purtată discuția pentru a înțelege rațiunile și consecințele boicotului. Mod de protest pe care îl consider imatur, nepotrivit și ineficient.
A fi adult
A fi adult înseamnă a părăsi idealismele de adolescent și a învăța să operezi cu răul. Cu răul din tine și cu cel din lume. Pentru că faci și ți se face rău, „cu voie sau fără de voie”.
A fi adult înseamnă a învăța că orice superlativ este și subiectiv, și provizoriu. Nu ne căsătorim cu cea mai frumoasă femeie, nu avem cei mai inteligenți/frumoși copii, nu locuim în cea mai confortabilă casă. Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Și nici nu avem cei mai buni politicieni.
A fi adult înseamnă a învăța să faci rău. Sau măcar să faci lucruri despre care o parte dintre semenii tăi să considere că sunt rele. Să provoci suferință. Asta faci când alegi, fie că te desparți de o iubită sau concediezi un angajat.
A fi adult înseamnă a-ți învăța locul în lume. Și a câștiga puțină umilință. Eu nu sunt cel mai mare ziarist în viață, așa cum tu nu ești cel mai mare economist al lumii sau cel mai priceput electrician de sub soare. A avea pretenții maximale e dovadă ori de infantilism, ori de proastă așezare-în-lume, de incapacitate de a te evalua cu bun-simț.
Refuzul alegerii nu e libertate, ci debilitate. Nu e frondă, ci abdicare. La cinci ani îți iei jucăriile și pleci. La 25 sau la 45 cazi în ridicol dacă faci asta.
Sunt cetățean european și am grețuri
Nici euroscepticismul nu e un motiv rațional pentru boicot. Mi-e greață de o mulțime de lucruri. Și mă întreb adesea de ce contribui la plata lefurilor unor aleși și a pletorei de funcționari ce-i însoțesc, ca aceștia să se ocupe de lucruri decisive pentru bunăstarea noastră precum curbura bananei sau a castravetelui.
Greața se transformă în enervare când văd cum aceiași politruci și valeții lor legiferează netulburați în domeniul vieții private, în numele „statului maternal”, probabil. Sau când văd cum un fel de colonii ale unor țări europene beneficiază de același regim fiscal precum statele membre, fără însă a li se impune și rigorile democratice subsecvente (un acord de acest gen aici), ușurând astfel „delocalizarea” companiilor europene.
Enervarea se transformă în furie atunci când mă gândesc la generația submediocră de politicieni ce a condus Uniunea și marile state ale sale în ultimul sfert de secol și la răspunsurile inepte față de criza economică, cea a Euro sau la recenta agresiune a Rusiei în Ucraina, stat ce tocmai semnase niște hârtii cu UE. Sau la un președinte și un premier – infractori condamnați, un cancelar ce sare direct din Bundeskanzleramt pe statele de plată ale Moscovei, un scandal cu lobby pe bani și multe altele.
Dar – surpriză?! – euroscepticii votează, nu boicotează. Boicotul îl folosesc la referendumurile de ratificare a tratatului, nu la alegeri. Ba mai mult, se pare că sunt pe primul loc în Franța și Anglia. Nu e firesc? Nu sunt extremiștii de toate felurile și euroscepticii rezultatul minunatei clase politice europene de după Războiul Rece? Nu le oferă establishment-ul de la Bruxelles și Strasbourg, prin stângăciile sau abuzurile sale, subiecte pentru filipicele anti-UE? Măcar de-un vot recunoștință…
Regula de aur: Cine are voturile schimbă legile
Că așa e în democrație, cât vom mai reuși s-o ținem în viață. Cum vine asta: în loc să trimit în PE oameni care să facă legi mai bune – și care vor fi transpuse și în legislațiile naționale – pentru domeniile care ne interesează, de la gaze de șist la corupție, noi amânăm acest exercițiu cu cinci ani?
Și încă ceva: s-a simțit vreun „ales” ilegitim? Vă mai amintiți de Iosif Koto, ajuns parlamentar cu 34 de voturi, pe baza legii specialistului Pârvulescu? Le-a scăzut tupeul deputaților și senatorilor aleși de doar 40% dintre români în ultimele două legislaturi? Vedeți vreo tresărire de rușine la aleșii găleților sau pungilor electorale ori ai cimitirelor?
Nu e nimic de salvat. Nici Vama Veche, nici Dunărea și Delta, nici Roșia Montană. Vama e la fel de plină de țoape ca Mamaia, Delta a devenit paradisul nauticocinegetic al noilor îmbogățiți, în Apuseni e aceeași sărăcie și merg la fel de puțini turiști.
Iar salvatorii sunt pur și simplu dictatori – ratați sau la început de carieră. Nu e nimic de salvat. E de schimbat. Iar schimbarea se face prin vot sau prin revoluție. Dar la revoluție curge sânge. Pe care n-are nimeni dreptul să-l verse dacă n-a încercat mai întâi să producă schimbarea prin vot. Uite de-aia votez.
