Cui foloseste faptul ca Elvetia l-a retinut pe renumitul regizor de film franco-polonez Roman Polanski in baza unui mandat vechi de 30 de ani? Arestat in 1977 sub acuzatia de a fi violat o fata de 13 ani la Los Angeles, Polanski a pledat vinovat pentru infractiunea mai putin grava de relatii sexuale cu o minora. Crezand ca judecatorul de caz, raposatul Laurence J. Rittenband, isi va incalca promisiunea de a-l elibera dupa ispasirea a 42 de zile intr-o inchisoare din California, Polanski a fugit din SUA inainte ca sentinta finala in cazul sau sa fie pronuntata.
De atunci, victima infractiunii sexuale a lui Polanski, Samantha Geimer, l-a iertat public si si-a exprimat dorinta ca acuzatiile sa fie retrase. Deci motivul pentru care procedura s-a pus in miscare acum nu poate avea de-a face cu drepturile sau sentimentele victimei. si nici nu e foarte probabil ca Polanski, insurat si tata a doi copii, fara alte infractiuni in cazier, va recidiva.
Deci nu binele societatii e servit prin a-l forta pe Polanski sa se intoarca la Los Angeles pentru proces. Bunul-simt ar spune, asadar, ca retinerea sa intr-o tara obligata de tratatele semnate sa extradeze persoane care fug de justitia americana nu foloseste la nimic.
Totusi, reactiile la avatarurile triste prin care trece Polanski au fost ciudat de zgomotoase, in special in Franta. Ministrul de Externe, Bernard Kouchner, a numit retinerea "sinistra". Fréderic Mitterrand, ministrul Culturii, a vorbit de o America "infricosatoare, care tocmai si-a aratat adevarata fata". Iar fostul ministru al Culturii Jack Lang a afirmat ca "sistemul american de justitie a luat-o razna", adaugand ca ar fi o "masina infernala" care avanseaza "orbeste".
Infernala sau nu, cineva ar putea aduce argumentul ca justitia ar trebui sa fie oarba, in sensul ca nimeni, nici cel mai mare creator de filme, nu e mai presus de lege sau cumva indrituit sa scape de ea. Insa tocmai aste este ceea ce revendica multi oameni, inclusiv colegii lui Polanski din lumea filmului – spre exemplu Pedro Almodovar, Wim Wenders si Ettore Scola. Ei cred ca e "inadmisibil" ca un artist de anvergura lui Polanski sa fie arestat pentru ce a facut.
Polanski e cetatean francez, iar Franta este probabil mai indulgenta cu marii sai artisti decat SUA. In 1943, dupa o viata de mici gainarii, scriitorul Jean Genet era confruntat cu o noua sentinta pentru furt. Jean Cocteau a declarat atunci ca Genet e un geniu al literaturii. De frica sa nu fie prea aspra cu un maestru al literelor, o instanta franceza i-a redus sentinta lui Genet.
A le permite unor artisti recunoscuti sa scape mai ieftin in urma unui comportament care nu ar fi tolerat la oamenii de rand este o forma de respect pe care Franta o arata talentului superior. (Ganditi-va la Oscar Wilde, care, la fel ca Polanski, a gasit refugiu la Paris.)
Poate ca asta demonstreaza ca Franta e mai civilizata decat SUA. La americani, si intr-o oarecare masura la britanici, acest respect fata de artistii celebri ia deseori alte forme. Daca sunt prinsi cu un comportament gresit, acestia sunt deseori tratati cu deosebita asprime deopotriva de instantele de judecata si de media populare. E o forma de populism: ne arata ca pana si oamenii celebri nu sunt cu nimic mai presus decat noi – si asigura tirajele ziarelor (sau, in zilele noastre, traficul pe internet).
Un exemplu extrem de urat este cel al lui "Fatty" Arbuckle, mare actor de comedie la Hollywood, in era filmului mut. Cand in 1921 o fata a afirmat ca a fost violata la una dintre petrecerile sale si a murit apoi cateva zile mai tarziu, Arbuckle a fost pus la stalpul infamiei de presa si condamnat de doua ori pentru viol si crima. Abia la al treilea proces s-a demonstrat ca era nevinovat – fata era o santajista notorie si murise din cauze care nu aveau nimic de-a face cu viata ei sexuala. Insa cariera lui Arbuckle era ruinata, actorul cazand victima unui procuror ambitios si unei prese care scotea bani din scandaluri.
Polanski nu era nevinovat, dar si el s-ar putea sa fi fost victima aceleiasi combinatii dintre dorinta unui judecator de a pedepsi un personaj celebru si o presa ahtiata dupa senzational. Poate ca America nu e mai civilizata decat Franta, dar e mai democratica. In vreme ce tratamentul egal in fata legii este evident una dintre caracteristicile laudabile ale democratiei, zelul unor autoritati alese si al unei media care cedeaza opiniei publice in tratamentul aplicat artistilor talentati reprezinta insa fata urata a democratiei.
Alexis de Tocqueville, marele observator al democratiei americane in anii 1830, nota ca "americanii sunt atat de indragostiti de egalitate incat ar prefera sa fie egali in sclavie decat inegali in libertate". Pretul democratiei in stil american, scria de Tocqueville, ar fi fost mediocritatea artistica si conformismul public.
si asta era o exagerare, dar Tocqueville nu gresea intru totul. Daca prea multa deferenta fata de marii artisti este marca unei societati care nu a scapat niciodata complet de radacinile aristocratice, prea putina consideratie pentru ei este un semn de filistinism ingust.
Deci ce ar trebui sa faca Polanski? Intr-o lume ideala, el ar fi de acord sa se intoarca la Los Angeles, sa se prezinte in fata judecatorilor si sa spere ca acestia vor inchide cazul. Un asemenea rezultat nu este improbabil – americanii pot fi generosi. Iar el ar deveni liber sa mearga unde doreste in ultimii ani ai vietii sale.
Dar lumea nu e un loc ideal, iar riscul de a fi inchis intr-un penitenciar american s-ar putea sa i se para prea ridicat lui Polanski. Decizia de a se opune unui proces intr-o instanta de judecata ar fi de inteles. Daca ar fi sau nu de admirat este o alta poveste.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
