Se stie ca urmeaza o lunga traversare a desertului din pricina principalului viciu al lumii moderne: faptul ca nu o intereseaza viitorul lung. E oare prea departe acel viitor? Asa s-ar zice, daca e sa ne luam dupa egoismul viitorului scurt, singurul etalon de valorizare care functioneaza astazi. Suntem si beneficiarii, si victimele victoriilor din prezent. Ai reusitelor tehnologice, in primul rand. Ele au transformat viitorul scurt intr-un prezent cu niste rezultate exceptionale obtinute aproape peste noapte: informatica, miniaturizarea, contractia timpului prin noile mijloace de comunicare sau atatea noi practici medicale ce ne prelungesc efectiv viata. Nu am inteles ca totul devenise posibil numai prin lentele acumulari stiintifice si tehnologice, dar si prin modificari lente de mentalitate din trecut. si ca toate sunt o contractie a viitorului lung de odinioara, fara sa avem certitudinea ca vom putea repeta si maine experienta.
Ne-am instalat intr-un soi de prezent dilatat, cu increderea ca nimic nu ne mai rezista de acum incolo. Progresul continuu, suprematia inteligentei asupra materiei, euforia permanenta a competitiei! Nu e de mirare ca, intr-un moment grav de panica, cel de acum, ne intereseaza doar sa schimbam piesele uzate de la aceasta masina a prezentului. Ar trebui sa inventam alta masina, cum au procedat mecanicii primitivi si geniali care imblanzeau fulgerul sau inghesuiau vaporii de apa cu un piston. Ceva mai mult decat o masina – o adevarata si noua inteligenta sensibila care sa ne asigure si supravietuirea colectiva pe termen lung. Din moment ce tot vom strange cureaua sau chiar vom fi nevoiti sa renuntam la atatea automatisme ale confortului postmodern, oare de ce nu investim in viitorul de poimaine? In invatamant, in cercetare, in ecologie, in cautarea de noi energii si de noi tehnologii. Poate ca asemenea programe ar favoriza si aparitia unei noi paradigme sociale globale.
Adica in ceva care sa nu mai perpetueze actualele noastre dependente si limite si care sa nu mai reproduca acelasi sistem, dupa ce va fi fost carpit cu miliarde garantate de aurul si de inteligenta viitoarelor generatii? Cine le intreaba acum daca sunt de acord cu ipotecile semnate de guvernul mondial, desi nerecunoscut ca atare, al celor 20 care se vor intalni la Londra? Pana una-alta, s-a vazut ca urgent este sa fie salvate bancile, societatile de asigurari, marile conglomerate industriale si atatea alte oficine care oricum stateau pe palierul privilegiilor. Tot ei? Niciodata palmasul? Tot principalii vinovati de bordelul acestei cupiditati diabolice globalizate sunt mangaiati si calmati? Iar de indata ce incaseaza ajutoarele de la guvern, scot de sub masa contractele lor de dinainte negociate si-si platesc bonificatii grase, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
E incredibil sa vezi cat de putina autoritate au totusi Obama, Sarkozy, Gordon Brown, Angela Merkel si alti lideri politici ai lumii pe langa propriii lor bancheri. A ajuns Congresul american sa puna impozit de 90% pe primele pe care si le varsa conducerea de la grupul de asigurari AIG. Fiindca bosii finantelor nu vor sa renunte la cascavalul lor suplimentar, absolut nemeritat, mai cu seama sa statul federal a intervenit de patru ori cu fonduri proaspete ca sa tina mastodontul de asigurari pe linia de plutire. Lumea intreaga e santajata de vechii privilegiati. Dupa noi potopul, spun si ei, ca niste adevarati regi ai abuzului, imperturbabili la propria lor ilegitimitate.
O gluma care parodia fanfaronada optimista a propagandei comuniste era, pe vremuri, ca nici viitorul nu mai este cum fusese. Iat-o devenita evidenta faptului ca nici trecutul nu va mai fi ca altadata. Inainte era un prezent cu datorii fata de trecut. De unde si psihologia socioculturala dominanta: respectul fata de stramosi, fata de trecutul cultural, obligatia noilor generatii de a cunoaste acest trecut, chiar daca el inspira apoi revolta si nervozitatea celor care ridicau ancora si plecau spre necunoscut. Acum trecutul nu se mai stocheaza. Insist asupra termenului "a stoca". Opusul stocului este "fluxul". Amandoua ne vin din filosofia dominanta a vremurilor noastre. Nimeni nu vrea sa aiba marfa pe stoc, toata lumea mizeaza doar pe ventilatia marfurilor, pe fluxul continuu. De aici si dispretul fata de cultura de stoc a trecutului si incapacitatea multora de a vedea in viitor dincolo de ziua livrarii imediate.
Cand oare, in ce imprejurari, in ce moment de lunga neatentie si de eclipsa a vigilentei elementare s-a predat epoca noastra acestui reflex de supermarket? Unul care nu are nici macar meritul inteligentei practice, din moment ce asistam la colapsul generalizat al sistemului. Un mare arhitect si ganditor de astazi, Paul Virilio, care a organizat recent o expozitie de idei la o fundatie pariziana, propune infiintatea unei universitati a dezastrului. In care sa fie elaborate cu toata seriozitatea scenariile iesirii din actuala barbarie a unei lumi care adora viteza, dar nu-si cunoaste telul.
