Un spectacol de circ politic dezlantuit face Mihai Maniutiu la Theatrum Mundi, in cadrul integralei Ionesco. Cei care cunosc opera reputatului regizor isi amintesc de “Lectia” lui din 1990, pusa in scena la nationalul clujean, ca de un pandant al acestui nou spectacol Ionesco al sau. Maniutiu insusi marturiseste ca e o legatura, de viziune politica, intre cele doua spectacole. Doar ca acela din 1990, fiind realizat imediat dupa caderea comunismului era, spune el, prea incrancenat, atat de incrancenat incat nu ar mai putea fi suportat astazi.
Spectatorul din serile trecute de la Mundi se trezeste in fata unui ring circular, pe care sunt plasate portrete ale lui Lenin. Piesa lui Eugene Ionesco nu stim daca a fost scrisa, atunci, in 1951, cu gandul neaparat la ticurile ideologice ale comunismului. Mai degraba este o reactie a unui scriitor liber in spirit la orice incercare de incatusare a fiintei umane. Cei doi tineri insuratei, Jacques fiul si Roberta, sunt in centrul atentiei familiilor lor, dar nu din alt motiv decat acela ca nu se grabesc sa “produca”, pentru perpetuarea rasei albe, cum explicit specifica autorul. Piesa, sa o spunem, e o continuare a celei intitulate “Jacques sau supunerea”, titlul ei complet fiind: “Viitorul e in oua sau Mare e gradina Domnului!”. Teatrul absurd la Ionesco nu face tabula rasa de semne si semnificatii. Absurdul “sclipiciripelii” si-al dialogurilor aparent fara sens alcatuieste in final un adevar inspaimantator, si anume acela ca fiinta umana e amenintata sa devina o colectie de roboti. Cu un termen ionescian, cei doi tineri nu sunt aici nimic altceva decat niste “victime ale datoriei”. Datoria le este impusa de familile lor, de Roberta tatal si Roberta mama, de Jacques tatal, Jacques mama, Jacques bunica, ba chiar de Jacqueline, sora lui Jacques fiul. Toti acestia, banuiesti, au avut si ei o varsta de gratie cand s-au intrebat de ce trebuie ei sa asigure perpetuarea rasei lor. Acum sunt convinsi si nici nu mai au decat acest nume unic, o familie e Jacques, cealalta Roberta, semn al intrarii in randuri. O fi fost Ionesco la curent cu stahanovismul, n-o fi fost? Sau pur si simplu a luat in deradere mania, de altfel si capitalista, azi vedem bine, a productiei.
Intr-un text despre aceasta piesa, Eugene Ionesco scria: “Nu vreau sa am alte limite decat cele ale posibilitatilor tehnice. Voi fi acuzat ca fac music-hall, circ. Cu atat mai bine: sa integram circul!” Ceea ce Mihai Maniutiu si face, impunand o miscare nebuna in scena actorilor, marind si gradul de participare a spectatorilor, plasati de altfel in cercul stramt cuprins in goana actorilor. Bunicul imobilizat in racla sa transparenta este interpretat de un amator, dar care are toate datele unui actor profesionist. Sa retinem numele sau: Ilie Georgian. Viteza in care se desfasoara totul face ca eventualele diferente ale inzestrarii celor din scena sa se estompeze. Sigur ca sunt mai proeminenti Marius Bodochi si George Ivascu, actori cu mare experienta; chiar daca primul nu e un specialist in comedie, el face un rol foarte bine condus. Ioana Flora, in rolul de femeie-manechin, este deosebit de expresiva si convingatoare. Intra in acest carusel al “productiei” si al efortului social in jurul telului Romeo Pop in rolul Roberta tatal. Dana Pocea, Carmen Stimeriu, Raluca Penu sunt in ton, asumand miscarea nebuna si absurda in scopul sau inuman ca pe aceea a propriei vieti. Dupa un inceput in costume de circ, intreaga “societate”, inclusiv tinerii dati cu forta pe brazda, apar in traditionalele costume cenusii, inchise bine la gat, model tipic al dictaturilor comuniste, gen Coreea de Nord azi. Celebra “Internationala” cantata la saxofon este o foarte buna gaselnita a autorului muzicii originale si al prelucrarilor, cum este aceasta, Gabriel Basarabescu. In fine, decorurile Iulianei Valsan, cu peretele de metal care inchide spatiul de joc si pe cel rezervat spectatorilor in acelasi timp, cu tot arsenalul de obiecte mai vechi sau mai noi, cu vagi trimiteri tehnice, ofera o buna sugestie pentru un “lagar”, desigur “al pacii”, in care toate acestea se petrec. Spectatorul primeste chiar din mana personajelor o foaie rosie cu cateva lozinci, esentiale pentru lumea pe care acestea o intruchipeaza: “Un singur lucru conteaza: Randamentul!”, “Traiasca rasa!”, “Avem nevoie urgent de rezultate!” si “Viitorul e in oua!” Pentru ca – nu-i asa? – femeia nu mai naste pui vii, ci oua, cat mai multe oua, din care se pot face de toate, de la omleta la diplomati. Daca una dintre lozinci este rasista, celelalte se potrivesc si nazismului, si comunismului, ba chiar – o sa radeti – si capitalismului dezlantuit. Spectacolul lui Mihai Maniutiu, acest regizor cu o imaginatie debordanta, largeste mult intelesurile textului, fara insa a-l trada. Dintre premierele acestui sfarsit de stagiune, acesta e unul memorabil.
