Videomanele

Sa nu subestimezi niciodata puterea de obisnuinta a publicului, spunea nu mai stiu cine. Asta-ti da televiziunea, refrene. In urma cu vreo cincisprezece ani, faceam autostopul la Brasov, pentru Cluj. S-a oprit un camion si am calatorit in cabina soferului pana la Campia Turzii. Acolo, rasunau manele – in fine, nu stiam eu pe vremea aia cum se numesc melodiile alea. Oricum, asta a fost: cinci ore de manele, printre picaturi de somn. si de atunci m-am gandit la efectul lor mental: dupa aventura, imi tot rasuna ritmul lor in tampla. Nu puteam scapa de el. Mergeam pe strada si, deodata, o toba imaginara incepea sa-mi bata sub calota, psihedelic, obsesiv. E drept, si in cazul rockului hard exista efecte asemanatoare, pentru ca ai de-a face tot cu o muzica bazata pe percutie. Doar spiritul e altul, dar efectele de "geometrie" ale muzicii sunt aceleasi. Nu ma gandeam atunci ca si imaginile pot functiona ca manelele. Ca exista o dependenta a vazului de cadenta, la fel ca si a auzului. Probabil si de asta fotbalul s-a impus atat de mult, pentru ca e un joc de pase, de geometrie in spatiu, mai amplu decat alte jocuri de echipa. Despre geometria vazului trebuie sa stie multe astazi scenografii de televiziune, cei ce plaseaza decorurile emisiunilor. Dar puterea repetitiei e totusi cea mai mare. Exista manele vizuale. La stiri, de pilda, si mai ales la cele care fac audienta mare, adica la stirile sportive. Duminica seara vorbeste Becali. In talk-show se analizeaza ce a spus. La stirile de noapte se ofera un rezumat. A doua zi dimineata, la 7 jumate, iarasi aceeasi stire. Functioneaza foarte bine refrenul chiar si in cadrul aceleiasi editii. Imagini de la Steaua-Urziceni in primul spot. Apoi o stire de la alt eveniment, dupa care se revine la meciul din Ghencea: refrenul.  In cele din urma, apar vreo cinci relatari de la meci, cateodata aceeasi stire din doua perspective diferite. Apoi, aceleasi stiri pe scroll. si tot asa, toata ziua. Trebuie sa treaca 48 de ore pentru ca melodia sa se schimbe, apoi alt hit e difuzat, ritmat, alte cateva zile. Alaturi de stiri, promotion-urile. Doua saptamani, vedem zilnic de cateva ori anuntul televizarii vreunui meci de fotbal sau vreunei emisiuni de divertisment. Ajungem sa functionam pavlovian. Memoria noastra devine o cutie goala de peretii careia bat zilnic diferite clopote care trec prin materia noastra cenusie ca briceagul prin unt. Spintecata astfel, nu-i de mirare ca uitam, ca ne grabim, intarziem, nu ne tinem de cuvant, ezitam sa luam decizii simple. Pentru ca manelele video functioneaza ca acele care cos etichete pe o panza: intra de atatea ori in materialul textil incat canavaua ajunge sa se destrame. Culmea este insa ca nimeni nu fuge de percutia asta vizuala. Pentru ca da dependenta. Orice functioneaza ritmic creeaza dependenta – fie place, fie enerveaza; de obicei, la inceput place, apoi enerveaza. Evident, exista telecomanda. Dar ea e acolo, la indemana, tocmai pentru a te avertiza ca esti dependent de ritm. O fi intrat si televiziunea in ritmul nostru vital, ca un fel de psihom (de la "carcinom", "melanom" etc.), deocamdata benign… A propos de convietuirea cu dependenta, ganditi-va  la dr. House…