Procedura de punere in acuzare a sefului statului, impechment-ul, da seama despre unul din pacatele originare ale postcomunismului romanesc. Temelia constructiei politice romanesti a fost subreda de la inceput. Violenta revolutiei, lipsa unei alternative organizate la comunism, dar mai ales la comunisti, refuzul dialogului, marginalizarea demonstrativa a opozitiei, jocul de putere intre un presedinte nesigur pe legitimitatea sa si un prim-ministru dornic sa fie sincron cu tendintele politico-economice din statele central-europene si-au pus amprenta asupra textului Constitutiei. În locul consensului bazat pe o viziune impartasita, majoritatea fesenista, de la inaltimea ametitoare a celor 67 de procente, a impus un autentic dictat constitutional. Articolele despre suspendarea presedintelui exprima perfect aceasta situatie, iar actuala batalie pe legea referendumului, dusa cu argumente improvizate, nu este un moment al democratiei regasite, ci al confuziei. Caci ceea ce se urmareste este o modificare de facto a regimului politic, fara o reforma constitutionala pe care partidele nu o pot gestiona.
Din cele trei puteri ale unui presedinte semiprezidential puternic, numirea Guvernului, dizolvarea Parlamentului si convocarea referendumului, in Romania doar ultima ar putea fi exercitata fara limite. În schimb, referendumul e doar consultativ, nu si legislativ. Iar legea referendumului, initiata in 1997 de pedeseristii Nastase, Gaspar, Cozmanca si Ion Predescu, a urmarit restrangerea atributiilor prezidentiale in acest domeniu. Dupa o batalie constitutionala in mai multe reprize, abia in vara anului trecut Curtea Constitutionala a declarat articolul 12 ca fiind contrar legii fundamentale. Din acest moment, pe fundalul unui conflict exacerbat intre presedinte si primul ministru, infruntarea dintre cele doua tabere s-a intetit. Se pare ca acordul semiprezidential de la inceputul anilor ’90 nu mai este util. Atunci, semiprezidentialismul din Romania, ca si din Bulgaria, Polonia sau Lituania, avea menirea de a asigura o tranzitie lina pentru nomenclaturile si clientelele lor surprinse de dezastru. Acum, la aproape doua decenii dupa, fortificate de economia de piata neconcurentiala, acestea privesc cu mult mai multa simpatie spre parlamentarism. În acest context particular, referinta franceza in materie constitutionala este doar pour la bonne bouche.
Constitutiile lumii democratice nu se refera la procedura de suspendare, ci doar la punerea sub acuzare a presedintelui. În schimb, in Constitutia Romaniei convietuiesc doua articole – primul, 95, pentru suspendarea presedintelui, iar al doilea, 96, pentru punere sub acuzare. În rest, ca unui cap al statului ce se afla, presedintelui ii este oferita o imunitate prezidentiala. În Austria, Bulgaria, Irlanda, Polonia sau Portugalia, ca sa dau exemplu cateva regimuri semiprezidentiale, parlamentele pun sub acuzare cu 2/3 din voturi, iar Curtea Constitutionala (Austria, Bulgaria), un tribunal special (Tribunalul de Stat in Polonia, una dintre camere in Irlanda) sau unul ordinar judeca acuzatia. În Lituania, singurul stat care pana acum a demis un presedinte, procedura constitutionala se manifesta inaintea votului Seimului, dar majoritatea necesara demiterii presedintelui este de 3/5. În Franta e suficienta majoritatea absoluta, dar ambele camere, Adunarea Nationala si Senatul, aleg dintre membrii lor o Înalta Curte de Justitie, iar fiecare dintre camere trebuie sa voteze un text identic pentru punerea sub acuzare, verdictul final apartinand Consiliului Constitutional. La noi, in schimb, suspendarea, mult mai pe placul partidelor decat punerea sub acuzare pentru inalta tradare, este un mijloc de influentare a presedintelui. Jocul de-a suspendarea produce insa efecte perverse, de la marginalizarea celor ce il propun fara o justificare indiscutabila pana la compromiterea tuturor institutiilor, si duce spre referendum. Si nu doar atat.
Cristian Pirvulescu,
politolog
