Cei care s-au grăbit să proclame intrarea în normalitate s-au înşelat. Ori au vrut să ne înşele. Sigur că toată lumea a sperat, în 22 decembrie 1989, că de-a doua zi vom fi în rând cu lumea civilizată. Sigur că toată lumea a sărit cu gura, la televiziuni sau pe la alte colţuri, pe profetul comunist Brucan, care a spus ceva despre 20 de ani necesari intrării în normalitatea democraţiei. Numai că, iată, cei 20 de ani au trecut – era să spun „cu bine”, scuzaţi! – şi semnele efectelor întârziate ale sistemului corupt până în măduva oaselor, de care speram că ne-am debarasat, continuă să se arate în toată mizeria lor.
Ce altceva este afacerea Voicu, această reţea sinistră de trafic de influenţă, menită să avantajeze, în orice poziţii, personaje care şi altădată ar fi fost avantajate de arbitrariul şi injustiţia care uzurpa numele de justiţie? Ce altceva sunt nenumăratele cazuri de corupţie investigate de ANI? Nu sunt acestea urmarea clară a învăţăturii îndelung exersate a arbitrariului, a favorizării infractorului politic situat în poziţia „corectă” a epocii? Ba sunt. Şi, în plus, acum există şi instrumentele democraţiei, această Curte Constituţională care poate întoarce pe dos orice lege cu verdictul de neconstituţionalitate. Cătălin Voicu, şi nu numai el, a descoperit că se poate „lucra” foarte bine în democraţie, deturnând justiţia pe argumentul autorităţii sale de senator şi, când nu merge aşa, pe acela, mult mai temeinic, al sumelor cu multe zerouri, în euro. Adepţii normalităţii ar putea sări în sus (puţină mişcare nu strică la orice vârstă), cum, corupţia nu există şi la case mai mari? Ba există, dar parcă nu e atât de bine stabilizată ca la noi, unde numai un efort enorm al acestei guvernări – de ce să n-o recunoaştem? – a făcut ca instrumentele menite să-i pună capăt să poată căpăta contur. Numai că la conturul acesta conlucrează, fie şi în sens invers, din cauza (sau datorită, din punctul lor de vedere) democraţiei, şi corupţii înşişi, atunci când ei sunt situaţi în poziţii importante şi au relaţii. Căci PCR, adică pile, cunoştinţe, relaţii, a rămas pe dedesubt.
S-a observat că tot ceea ce se întâmplă acum cu legea de funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate s-a întâmplat acum doi ani cu legea aşa-numită Ticu, în memoria iniţiatorului ei, care şi-o văzuse hăcuită, la votarea în Parlament. Ea a mai fost o dată hăcuită, când în vizorul ei au intrat personaje cu pile, cunoştinţe, relaţii. Atunci, dacă vă mai amintiţi, CNSAS a pierdut dreptul de a mai da decizii, rolul său reducându-se la a furniza datele pe baza cărora justiţia să stabilească dacă persoana cercetată a făcut sau nu poliţie politică. Lasă că posibilitatea ca o persoană care a semnat un angajament cu Securitatea şi a dat informaţii să fie exonerată de vină, primind o decizie că n-a făcut poliţie politică, arunca, din start, în derizoriu o mare parte din activitatea CNSAS. Aşa cum îşi doreau toţi cei care luptau din răsputeri împotriva legii Ticu, împotriva dezvăluirii unui trecut murdar. Richelieu spunea că ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii. Faptul de a lupta împotriva unei legi de curăţare a societăţii, cu ipocrita formulă a constituţionalităţii şi nu numai, este, de fapt, o recunoaştere a valorilor sociale reale şi a faptului că aceia care se luptă contra lor le-au încălcat, combinată cu dorinţa de a trece în continuare, moralmente, drept, vorba ceea, fete mari.
Despre Hitler, cred, se spunea cândva că ar fi profeţit ceva de genul: când voi pleca voi trânti atât de tare uşa istoriei încât o să răsune mult timp după aceea. Şi răsună. Dar între timp a mai plecat un Hitler, tătucul Stalin, şi a mai plecat unul mai mic, dar extrem de dureros pentru noi, şi toţi au trântit uşa mai tare decât Vîşinski la palatul regal, în 1940 şi ceva, astfel încât, iată, răsunetele (nu cel al lui Andrei Mureşanu) se mai aud şi acum, din când în când. S-au mai auzit şi în timpul faimosului discurs de condamnare a comunismului ca sistem criminal, când Vadim Tudor a defilat, penibil, cu nu ştiu ce cârpă prin faţa vorbitorului, netulburat acesta, spre lauda sa, când asociaţii săi, ai lui Vadim Tudor vreau să spun, au tropăit, grohăit, dat din picioare, semn că îi durea destul de tare ceea ce se întâmpla, discursul îşi atingea una dintre ţinte. Unde se înşelau era că acest discurs va avea şi urmări materiale pentru ei, că le vor fi desprinse boturile de ciolanul puterii postcomuniste. Nu le-au fost desprinse, stau tot acolo, e drept cu o pauză de Parlament, dar cu speranţe mari de revenire. Legea lustraţiei, pe care Asociaţia 21 Decembrie 1989 încearcă să o susţină din nou, s-a împotmolit pe la Senat, cu amendamente care mai de care mai ridicole, dar bine ţintite şi ele în favoarea moştenitorilor comunismului.
Pare nepotrivit, nu-i aşa, să mai vorbim, la mai bine de douăzeci de ani după căderea regimului comunist, despre efectele sale. Pare. Nu e, în realitate, pentru că, oricât ne-am ascunde capetele de struţ în nisipul normalităţii, istoria ne prinde din urmă şi ne trezeşte. Au explodat ele, anii trecuţi, şi bombele rămase în pământ de acum 70 de ani, darmite aceste ditamai atomice pe care ni le-a plantat sub picioare totalitarismul comunist. Uşa trântită de Ceauşescu mai bubuie şi azi.
