Stiati ca dansul pe scena in varful picioarelor al defunctului Michael Jackson se numea "moon walk" si imita mersul indarat al primilor astronauti pe Luna? Daca nu, aveti acum ocazia sa faceti legatura intre aceste doua evenimente: decesul starului si fixarea momentului cand s-au scurs patru decenii de la acel prim pas pe Luna, devenit "un salt pentru omenire". Ambele tin afisul placidei actualitati. Ambele dau senzatia ca absorb aceeasi importanta. Cel putin pana va sosi gripa cea mare, iar atunci sa vezi noi deversari de emotii mediatice! Deocamdata mananca o paine de vara si specialistii mai marginali, cei care observa metehnele societatii si le pun in legatura cu mai vechile mituri ale omenirii. Michael – reincarnare a mitului copilului care nu vrea sa creasca, combinat cu mitul postmodern al omului care se fabrica singur, cioplindu-si asperitatile corpului, schimbandu-si pielea si organele, incercand sa-si stopeze oxidarile… omul care si inainte alerga sa prinda eternitatea cu plasa de fluturi, dar acum chiar crede ca va reusi, dupa ce va trece si printr-o impecabila androginizare! De ce nu, chiar daca mai sunt si accidente care se numesc moarte? Nu am mers noi pe Luna si deja arendam viitoarele parcele pe Marte!
Saltul era cat pe ce sa se transforme intr-un fiasco, pentru prima data televizat in direct, la scara planetara. Presedintele Nixon inregistrase cu anticipatie si un mesaj-necrolog, in cazul in care singurul motor al modulului lunar nu ar mai fi functionat sa-i readuca pe astronauti la bordul navei ce orbita in jurul Lunii. Iar ei ar fi fost condamnati la o moarte transparenta, sub privirile acelorasi camere de luat vederi. Luna ar fi devenit primul cimitir sideral. Bine ca nu s-a intamplat asa. Insa abia acum aflam ca acea formidabila echipa americana a avut parte si de mult noroc. Probabil ca este ceea ce a inteles ulterior Neil Armstrong, dupa care a intrat definitiv in mutenie. De nu cumva chiar Dumnezeu l-a certat cu divinul sau deget!
Noroc cu aceasta competitie a orgoliilor, intre cele doua blocuri militare si ideologice de atunci: au profitat enorm stiinta, tehnologiile si pana la urma chiar pacea lumii. Ca dovada, observam ca de o vreme si americanii trag in gazda la statia orbitala a rusilor, in timp ce se uita amuzati la ambitiile extraterestre ale chinezilor. Poate doar ei sa mai aiba bani de investit, ca odinioara, cand nu conta nici cat costa rachetele purtatoare, nici cate bugete secrete inghiteau programele de la Baikonur sau de la Cape Canaveral. Acum e criza, iar spatiul extraterestru inca nu aduce bani pe Terra. Cel putin nu asa cum ar vrea noua clasa care controleaza planeta – actionarii!
Si pe atunci erau crize multiple, zonale, dar si internationale, si erau amenintari reale de o mare gravitate. Se stia deja ca orice gafa putea arunca in aer planeta albastra. Dar Kennedy a avut efectiv o inspiratie geniala deplasand competitia militara cu rusii si, de asemenea, sentimentul infrangerii din Vietnam spre un program spatial indraznet, mai mult utopic decat realist. Poate omenirea ar avea astazi nevoie de unul ca el, care sa lanseze o intrecere de investitii gigantice pentru a salva planeta de asfixia in care o impinge consumismul oamenilor. Un genial strateg ar trebui sa dirijeze din umbra o noua competitie a orgoliilor pe taram ecologic. Dar cum?
Iar atunci americanii au avut si buna inspiratie de a oferi gratis intregii omeniri transmisia misiunii Apolo 11. Care si pe putinele televizoare alb-negru existente in Romania au transformat acea performanta intr-un adevarat triumf, de acum inainte durabil, al democratiei americane. Ea isi rascumpara astfel si pacatul de a fi lansat doua bombe atomice peste Japonia. Iar in competitia ideologica cu comunismul marca un moment de mare noblete si indemna intreaga omenire sa viseze.
In acelasi an Franta lansa avionul Concorde, De Gaulle parasea definitiv presedintia, iar uzinele Renault scoteau pe sosele modelul R 12 ( in timp ce Serge Gainsburg si Jane Birkin isi ziceau ca un an ’69 nu putea fi decat un an erotic). Romanii au pipait pe toate laturile acel R 12, au batut palma cu francezii si l-au luat acasa. Asa se face ca dupa patru decenii de la primul pas al omului pe Luna acel modest vehicul al epocii inca mai circula pe soselele lumii ca o fosila vie de pe vremea frumoasei indrazneli.
Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris
