3.3 C
București
miercuri, 6 noiembrie 2024
AcasăSpecialUltimii tibetani

Ultimii tibetani

Sa fie tibetanii condamnati sa repete istoria amerindienilor? Vor fi ei oare redusi la o simpla atractie turistica, obligati sa vanda suveniruri ieftine, amintind de ceea ce era odinioara o mare cultura? Aceasta trista soarta pare din ce in ce mai probabila, iar anul olimpic a capatat deja un gust amar prin eforturile guvernului chinez de a inabusi orice rezistenta impotriva destinului.

Chinezii au intr-adevar de dat socoteala in multe privinte, dar soarta Tibetului nu este doar o chestiune de opresiune semicolonialista. Se uita deseori ca multi tibetani, cu preponderenta cei educati din orasele mai mari, erau la mijlocul secolului al XX-lea atat de inversunati sa-si modernizeze societatea incat i-au perceput pe comunistii chinezi ca pe aliati impotriva stapanirii sfintilor calugari si latifundiarilor inca tributari serbiei. In primii ani ai deceniului cinci, tanarul Dalai Lama insusi era impresionat de reformele promovate de China si scria poezii care-l ridicau in slavi pe presedintele Mao.
Dar, in loc sa reformeze societatea si cultura Tibetului, comunistii chinezi au ajuns sa le distruga. Religia a fost strivita in numele ateismului marxist, devenit politica oficiala. Manastirile si templele au fost distruse in timpul Revolutiei culturale (de multe ori cu ajutorul Garzilor Rosii tibetane). Nomazii au fost constransi sa locuiasca in asezari sordide, din betoane. Arta tibetana a fost inghetata in stadiul de emblema folcloristica a unei "culturi minoritare" promovate oficial. Dalai Lama si anturajul sau au fost fortati sa se refugieze in India.

Nimic din toate acestea nu a fost ceva izolat, la nivelul Tibetului. Distrugerea traditiei si inregimentarea culturala fortata au avut loc peste tot in China. Din anumite privinte, tibetanii au fost tratati mai putin prost decat majoritatea chinezilor. Iar ostilitatea fata de unicitatea Tibetului nu era caracteristica doar comunistilor. Generalul Chiang Kai-shek declara, in 1946, ca tibetanii erau chinezi, iar daca nationalistii ar fi castigat razboiul civil este o certitudine ca nici ei nu le-ar fi acordat tibetanilor independenta.
Daca budismul tibetan a suferit daune severe, comunismul chinez abia a supravietuit vicisitudinilor secolului al XX-lea. Dar noua evolutie de tip capitalist a avut un efect chiar mai devastator asupra traditiei tibetane. La fel ca multe puteri imperialiste moderne, China incearca legitimarea politicilor sale prin a indica beneficiile materiale pe care le aduc. Dupa decenii de distrugeri si neglijare, Tibetul a beneficiat de un imens aport financiar si de energie din partea Chinei, destinat modernizarii tarii. Tibetanii nu se pot plange ca au fost lasati deoparte in tranzitia Chinei de la statutul de epava a lumii a treia la cel de miracol al dezvoltarii urbane electrizante.

Dar pretul platit de Tibet a fost mai mare decat oriunde altundeva. Identitatea regionala, diversitatea culturala, artele traditionale si obiceiurile au fost ingropate sub beton, otel si sticla peste tot in China. Toti chinezii respira cu greu acelasi aer poluat. Dar cel putin chinezii Han pot fi mandri de reafirmarea destinului lor national. Ei se pot lafai in soarele redobanditei puteri si bunastari materiale. Spre deosebire de ei, tibetanii se pot conecta la acest sentiment doar in masura in care ei insisi devin pe deplin chinezi. Daca nu, au doar posibilitatea de a se lamenta in legatura cu pierderea propriei identitati.
In Tibet, chinezii au exportat versiunea proprie a dezvoltarii nu doar in materie de arhitectura si infrastructura, ci si in ceea ce priveste factorul uman – val dupa val, au ajuns in Tibet oameni de afaceri din Sichuan, prostituate din Hunan, tehnocrati din Beijing, oficiali ai Partidului din Shanghai si negustori din Yunnan. Populatia din Lhasa nu mai este majoritar tibetana. Majoritatea a ramas tibetana numai in zonele rurale, dar este la fel de putin probabil ca modul ei de viata va supravietui modernizarii Chinei pe cat a fost posibil ca modul de viata al apasilor sa supravietuiasca in Statele Unite.

Din moment ce chineza este limba oficiala din scolile si universitatile tibetane, oricine ar vrea sa acceada mai sus de statutul unui taran sarac, al unui cersetor sau al unui vanzator de acareturi va trebui sa se conformeze normelor chineze – adica sa devina chinez. Chiar si intelectualii tibetani care doresc sa studieze propria lor literatura clasica trebuie sa o faca prin intermediul traducerilor in chineza. Intre timp, chinezii si alti turisti straini imbraca portul traditional tibetan pentru a face o fotografie-suvenir in fata vechiului palat al lui Dalai Lama.
Religia este acum tolerata in Tibet, la fel ca in restul Chinei, dar in conditii de control strict. Manastirile si templele sunt exploatate ca atractii turistice, iar agenti guvernamentali incearca sa-i mentina pe calugari in limitele liniei oficiale. Asa cum stim dupa evenimentele recente, agentii nu au avut intru totul succes; resentimentele in randurile tibetanilor sunt prea adanci. In ultimele cateva saptamani aceste resentimente au dat in clocot, mai intai in manastiri, apoi pe strazi, indreptandu-se impotriva imigrantilor Han, din randul carora se recruteaza agentii si care sunt si principalii beneficiari ai modernizarii rapide.
Dalai Lama a spus, in repetate randuri, ca nu cauta sa obtina autonomia. Iar guvernul de la Beijing greseste evident cand ii atribuie responsabilitatea pentru violente. Totusi, atat timp cat Tibetul ramane parte integranta a Chinei e greu de preconizat cum va putea supravietui identitatea sa culturala distincta. Fortele umane si materiale aliniate impotriva sa sunt extraordinare. Sunt prea putini tibetani si prea multi chinezi.

In afara Tibetului povestea este insa alta. Daca intr-adevar chinezii sunt responsabili de distrugerea vechiului mod de viata din Tibet, s-ar putea ca in mod neintentionat sa fi contribuit la pastrarea vie a acestuia in afara tarii. Fortandu-l pe Dalai Lama sa plece in exil, ei au asigurat nasterea unei diaspore tibetane, care ar putea supravietui intr-o forma chiar mai traditionalista decat daca s-ar fi conservat intr-un Tibet independent. Culturile din diaspore isi trag seva din visul reintoarcerii. Traditiile sunt pastrate cu ferocitate, la fel ca obiectele pretioase destinate a fi transmise din generatie in generatie, atat timp cat visul respectiv persista.
si cine poate spune cu certitudine ca acest vis nu se va implini niciodata? Evreii l-au pastrat viu pe al lor timp de 2000 de ani.

Ian Buruma
Ian Buruma
Sef sectie, arte
Cele mai citite

Republicanii câștigă controlul în Senatul SUA

Nici unul dintre partide nu părea să aibă un avantaj clar în lupta pentru Camera Reprezentanților, pe care republicanii o controlează acum cu o...

Update: Luptă umăr la umăr: Donald Trump 246, iar Kamala Harris 182

Trump câștigă un stat-cheie, Carolina de Nord. Democrații sunt pe cale să piardă majoritatea în Senat Donald Trump a câștigat statul Carolina de Nord, sporindu-și...

Republicanii câștigă controlul în Senatul SUA

Nici unul dintre partide nu părea să aibă un avantaj clar în lupta pentru Camera Reprezentanților, pe care republicanii o controlează acum cu o...
Ultima oră
Pe aceeași temă