În fiecare vineri după-amiază, pentru mai mult de un an, sute de evrei israelieni s-au adunat într-o piaţă mică şi prăfuită în mijlocul Ierusalimului de Est arab. Există, de asemenea, şi unii palestinieni acolo, inclusiv câţiva băieţi care vând suc de portocale proaspăt. Oamenii se adună acolo, în cartierul Sheikh Jarrah, pentru a protesta faţă de evacuarea familiilor palestiniene din casele lor pentru a face loc coloniştilor israelieni.
Aceste evacuări sunt umilitoare, uneori violente şi înfricoşătoare pentru alte familii palestiniene – care sunt în pericol de a-şi pierde casele. Studenţii israelieni au fost primii care au organizat un protest, cunoscut sub numele de Mişcarea de Solidaritate Sheikh Jarrah. Ei au fost urmaţi de profesori distinşi, romancieri celebri şi un fost procuror general, printre altele.
La început, poliţia israeliană a utilizat forţa împotriva protestatarilor, chiar dacă astfel de demonstraţii sunt perfect legale în Israel. Aceasta a atras multă publicitate negativă astfel încât poliţia a fost nevoită să bată în retragere, deşi a continuat să blocheze drumul spre noile aşezări. Tot ce pot face demonstranţii este să expună pancarte, să bată tobele, să cânte sloganuri şi să îşi arate solidaritatea prin simpla apariţie.
Contextul evacuărilor nu este tocmai simplu. Unii evrei au trăit în acest cartier înainte să fie daţi afară în timpul războiului de independenţă a Israelului din 1948. Mai mulţi palestinieni au fost daţi afară în acelaşi timp din cartiere din Ierusalimul de Vest şi şi-au găsit locuinţe noi în cartiere precum Sheikh Jarrah, care a intrat sub jurisdicţie iordaniană până când israelienii au recuperat Ierusalimul de Est, în 1967.
În mare parte, aceşti oameni au fost lăsaţi în pace până acum câţiva ani, când evreii au început să emită pretenţii asupra proprietăţilor pierdute în 1948. Palestinienii care ar putea dori să aibă cerinţe similare asupra proprietăţilor din Ierusalimul de Vest nu pot face acest lucru. Deoarece s-au stabilit după 1948 în „teritoriile inamice”, cum ar fi Sheikh Jarrah, le este interzis prin legea israeliană să reclame proprietatea pierdută.
Unele proprietăţi arabe din Ierusalim sunt cumpărate de către oameni de afaceri evrei sau organizaţii. Dar altele sunt, pur şi simplu, însuşite. Documente încă din perioada otomană sunt uneori aduse ca probe, dar autenticitatea şi provenienţa lor stau de multe ori sub semnul întrebării. În orice caz, aşa cum se întâmplă frecvent în Israel, palestinienii sunt batjocoriţi.
Sheikh Jarrah este departe de cel mai rău caz. Alte cartiere palestiniene din Ierusalim sunt separate de restul oraşului prin aşa-numitul „zid de securitate” al Israelului, ceea ce înseamnă că locuitorii lor nu beneficiază de servicii municipale adecvate, deşi sunt obligaţi să plătească taxe.
Pe stradă se adună grămezi de gunoi. Alimentarea cu apă nu este constantă. Copiii nu mai pot merge la şcoli. Oamenii îşi pierd locurile de muncă.
Situaţia este şi mai gravă în oraşele palestiniene mai îndepărtate, cum ar fi Hebron, unde coloniştii israelieni se comportă adesea ca pistolarii din Vestul Sălbatic, ignorând legile din propria lor ţară în timp ce îi alungă pe palestinieni prin tăierea copacilor, otrăvirea animalelor şi supunerea lor la diferite forme de tortură, inclusiv împuşcături letale, care au trecut nepedepsite.
Când diplomaţii americani s-au plâns de intruziunea cu forţa a coloniştilor evrei în cartierele palestiniene, prim-ministrul israelian Binyamin Netanyahu a răspuns că Ierusalimul nu a fost o aşezare, ci capitala Israelului. Acest lucru implică faptul că evreii se pot extinde mai departe şi mai departe în Ierusalimul de Est şi pot construi aşezări în teritoriile palestiniene din jurul oraşului, despre care Israelul pretinde acum că fac parte din Ierusalim. Scopul final, se pare, este de a face Ierusalimul evreiesc, prin cumpărare, prin invocarea drepturilor istorice şi, dacă este necesar, prin forţă.
Acest efort este atât de sistematic şi de puternic susţinut de către guvernul israelian, încât se pare că există puţine şanse ca două-trei sute de protestatari, distinşi totuşi, să reuşească să-l oprească. Deci totul este o pierdere de timp? Este doar o petrecere radicală la modă în aer liber?
Cel puţin un domn palestinian crede că nu. El trăieşte la câteva străzi distanţă de locul în care protestatarii se adună. „Dacă aţi fi fost voi, oameni buni”, a spus el cu un zâmbet vesel, „am fi toţi condamnaţi”.
El poate are aşteptări prea mari. Dar spectacolul solidarităţii evreieşti îi face pe unii palestinieni să se simtă, fără nici o îndoială, mai puţin singuri. Mai mult, este mai greu pentru palestinieni să organizeze demonstraţii, deoarece riscă să-şi piardă permisele lor preţioase de rezidenţă în Ierusalim.
Dar protestele sunt valoroase pentru un alt motiv: ele sunt bune pentru Israel. Protestele şi rezistenţa civilă, în faţa forţei guvernului, au rareori rezultate imediate, tangibile. Sub dictaturi, ele pot fi chiar contraproductive, ducând la represalii violente. Acest lucru este valabil mai ales pentru rezistenţa violentă, care invită, pur şi simplu, la şi mai multă violenţă.
Israelul nu este o dictatură. Dimpotrivă, aceasta este singura democraţie care funcţionează în Orientul Mijlociu. În ciuda segregării, a discriminării şi a tensiunilor etnice şi religioase, Ierusalimul este, de asemenea, unul dintre ultimele oraşe din Orientul Mijlociu cu adevărat multiculturale. Au mai rămas puţini evrei preţioşi în Teheran, Damasc sau Cairo. Prin contrast, populaţia arabă din Ierusalim este în proporţie de 36% şi în creştere.
Israelul trebuie să se apere, de asemenea, împotriva ostilităţii din partea arabilor. Dar umilirea sistematică a palestinienilor, permiţând coloniştilor să scape literalmente cu crime, are un efect de corupţie asupra societăţii israeliene. Cetăţenii sunt înăspriţi de brutalitatea zilnică abătută asupra unei minorităţi şi devin atraşi de ea. Chiar dacă majoritatea israelienilor nu văd niciodată un blocaj, zidul de securitate sau evacuările forţate, obiceiul de a privi în altă parte şi de a ignora problema este o formă de corupţie.
De aceea, protestele de vineri după-amiază, deşi ineficiente pe termen scurt, sunt esenţiale. Demonstraţia de solidaritate face Israelul un loc mai civilizat. Astfel se păstrează în viaţă un sentiment de decenţă, o speranţă că o societate mai bună este încă posibilă – pentru palestinieni şi israelieni deopotrivă.
