The Economist despre politica de coeziune

"Politica de coeziune" a UE, careia ii este alocata o treime din bugetul european, a fost analizata recent in "The Economist", intr-un articol intitulat "Money–go–round" (parafraza dupa "merry–go–round", carusel).
dupa extinderea UE de la 15 la 25 si ulterior 27 state, euroscepticii au gasit inca un argument impotriva constructiei europene: "Vechea Europa" le ofera anual noilor membri zeci de milioane de euro. "De ce trebuie ca banii nostri sa fie folositi pentru o canalizare noua in Budapesta si un nou metrou in Varsovia, cand serviciile publice din Londra se prabusesc?", se intreba europarlamentarul Nigel Farage, lider al UK Independence Party (Partidul pentru Independenta Marii Britanii).
Investind in noii membri ai UE, raspunde "The Economist", "rudele bogate" investesc, de fapt, in crearea de noi piete si de noi consumatori, in stabilizarea unor democratii fragile, la care se adauga beneficiul limitarii riscului migratiei masive, necontrolate, in interiorul Uniunii. Tarile bogate au mult de castigat din piata unica europeana, din libera circulatie a oamenilor, bunurilor si capitalului. Prin urmare, chiar daca proiectele europene in zonele sarace sunt expuse coruptiei si risipei, beneficiile depasesc mult riscurile.
Nu fondurile alocate nou- venitilor in familia europeana sunt o problema, ci sumele mari care se "recicleaza" intre tarile bogate, dupa o "escala" la Bruxelles, contraargumenteaza "The Economist". Prin "politica de coeziune", unele dintre cele mai prospere tari ale Uniunii recupereaza zeci de miliarde de euro, pentru ca au regiuni relativ sarace (de exemplu, estul Germaniei si sudul Italiei).
In timpul negocierilor prelungite privind actualul buget al Uniunii, Olanda, Suedia si Marea Britanie (state care primesc fonduri considerabile ca rezultat al politicii de coeziune) au propus ca tarile bogate sa plateasca pentru propriile lor proiecte regionale, implicand mai putin Bruxellesul. Dar propunerea nu a fost bine primita. Mai mult, bugetul pentru perioada 2007-2013 include o noua schema proiectata de Comisia Europeana de a imparti bani (in unele cazuri, sume foarte mici) in toate regiunile, chiar si in cele mai bogate. Pentru "competitivitate si crearea de locuri de munca" si "cooperare transnational", sunt prevazute cheltuieli de peste 50 miliarde de euro in sapte ani, in cele mai prospere tari ale Uniunii.
Motivele invocate de oficialii din Comisia Europeana pentru justificarea acestei politici bugetare sunt dintre cele mai diverse. "Eurocratii" vorbesc de exemplu despre eficienta cheltuirii banilor la nivelul regiunilor. Dar, sustine "The Economist", acest argument este discutabil, pentru ca Bruxellesul este un generator de temut de birocratie si sedinte, chiar si pentru fonduri extrem de modeste. Un alt argument este acela ca, fara fonduri europene, multe proiecte nu si-ar gasi finantare. Proiectele derulate in cadrul politicii de coeziune trebuie sa atraga insa si fonduri nationale, deci trebuie sa aiba relevanta si la nivel national si sa prezinte interes pentru alti potentiali finantatori.
Oficialii europeni invoca si necesitatea de a se demonstra pretutindeni generozitatea Uniunii. Locuitorii regiunilor celor mai bogate trebuie sa beneficieze si ei de roadele politicii de coeziune, in caz contrar existand riscul aparitiei unor resentimente si al perceperii UE drept un mecanism care nu face altceva decat sa emita reguli iritante. Dar, se arata in analiza din "The Economist", acest rationament echivaleaza cu a spune ca europenii din regiunile bogate trebuie sa fie "mituiti" si ca nu pot intelege altfel beneficiile ridicarii standardelor la nivelul Uniunii, in numele pietei unice.
Nu politica de coeziune in sine este contestata, ci mecanismul prin care aceasta se deruleaza.