Televiziunea de Monte-Cristo

Democratia e ca un ochi de insecta: compozit. In interioriul ei, toate imaginile se afla pe picior de egalitate, fiecare trimite la toate celelalte. Nu exista ierarhie. Nu exista nici macar figura din covor. Dar asta e singura cale de pastrare a libertatii de a vedea lumea altfel decat altii. Pretul platit: relativizarea. stii ca, printre miriadele de imagini, nici una nu e "mai" adevarata, nu spune tot, nu e definitiva. Asa cum iti apar ele, grupuri de pete colorate proiectate pe un cer care nu exista decat in mintea ta, asa sunt si oamenii, cei dintre care si tu faci parte. Intr-o democratie, televiziunea nu arata nici ceea ce crezi tu ca ar trebui sa vada, impreuna cu tine, toti ceilalti, dar nici nu te frustreaza mereu de ceea ce ai vrea sa vezi. Nu te oprima cu aceleasi imagini si aceleasi figuri, decat dintr-o perspectiva metafizica: da, figurile, desi diferite, sunt de aceeasi teapa, iar imaginile sunt la fel de insignifiante. Dar asta-i bine, e sanatos. Pentru ca televiziunea trebuie sa ramana un mediu de entertainment, in limitele unei bunecuviinte publice. Intr-o democratie, televiziunea are legatura cu politicul si cu economicul, dar increderea in autonomia ei ramane o sursa de venituri mai sigura decat subordonarea fatisa fata de o anume institutie politica sau economica. Asta pentru ca intr-o democratie, exista mai multe partide, mai multe televiziuni, mai multe interese. Pot sa fie toate proaste si meschine, dar asta nu face decat sa creeze emulatie, sa elibereze locul pentru cei care vor sa arate ca sunt altfel, pentru a-si atrage opinia publica de partea lor: caci de acolo vin banii. Oamenii nu platesc decat pentru placerile lor. Una dintre cele mai acute: razbunarea. La emisiunea de miercuri, 9 iulie, de la RTV, cu Monica Ridzi invitata-acuzata, am simtit sange. Erau doi judecatori, Adrian Ursu si Oana Stancu. Era si un procuror, nu mai conteaza. Catalin Tolontan a fost martor. stiti faptele, e vorba despre o pierdere de jumatate de milion de euro in MTS, de care se face raspunzatoare ministrul Monica Iacob-Ridzi. Dar nu asta e important acum. Ci faptul ca o campanie media ajunge la punctul ei culminant, respectiv obtinerea inceperii urmaririi penale a suspectului: deznodamantul. Dezvaluirile de presa nu reusesc, cel mai adesea, sa devina povesti. Naratiunile se intrerup repede, raman comentariile. Aici insa lucrurile au mers foarte bine. Ministrul, o femeie de 32 de ani care vorbeste bine romaneste, dar e prietena cu EBA, a fost pus in situatia de a se expune public in cel mai delicat moment al evolutiei unui om politic – caderea. Asa ceva nu mai vazusem de la procesul lui Ceausescu. Nu diferentele factologice dintre cele doua declinuri ma intereseaza acum, ci spectacolul caderii unui om, pe care rareori ai ocazia sa-l vezi direct. Omul politic are un psihic tare. stie sa se contina, isi asuma masca pana la capat si de cele mai multe ori nu ajunge in situatia de a fi deposedat de ea in public. si Monica Ridzi a facut la fel, dar, la fel ca Ceausescu la proces, masca picase, iar ea vorbea ca si cand ar mai fi purtat-o. Exista un spectacol al dreptatii pe care filmele americane il pun in evidenta dintotdeauna. Dar un reality-show al dreptatii, de anvergura publica, apt sa-ti redea senzatia comuniunii sociale, e mai greu de realizat. E unul dintre cele mai pasionante spectacole din lume, si numai televiziunea il poate realiza. In lipsa lui – a figurii, gesturilor si ultimului atac sub centura lansat chiar la inchidere, ale ministrului, toata campania realizata de gsp ramane doar una utila. Televiziunea a facut din ea un spectacol si a produs pathos. Acesta e, de fapt, rolul ei.