Doua partide de extrema dreapta, Partidul Libertatii si Miscarea pentru Viitorul Austriei, au castigat 29% din voturile exprimate la recentele alegeri generale din Austria, dublandu-si totalul obtinut la scrutinul din 2006. Ambele partide impartasesc aceeasi atitudine fata de imigranti (in special musulmani) si de Uniunea Europeana: un amestec de teama si repulsie. Dat fiind dispretul dintre cei doi lideri de partid, Heinz-Christian Strache si Jörg Haider (decedat la 11 octombrie intr-un accident de masina – n.red.), exista putine sanse ca o coalitie de extrema dreapta sa preia puterea. si totusi, vorbim de tara natala a lui Adolf Hitler, unde evreii au fost fortati sa spele strazile Vienei cu periuta de dinti inainte de a fi deportati si ucisi. Asa ca rezultatul electoral e de natura sa ne tulbure. Dar sa ne tulbure de ce?
Pentru ca 29 de procente inseamna cam cu 15% mai mult decat obtin partidele populiste de dreapta in anii (lor) foarte buni in alte tari europene. Strache, liderul Partidului Libertatii, vrea ca guvernul sa infiinteze un nou minister care sa gestioneze deportarea imigrantilor. Musulmanii sunt defaimati si denigrati deschis. Haider lauda odinioara politicile de ocupare a fortei de munca practicate in Reichul lui Hitler. Inevitabil, noile forte de dreapta readuc in memorie amintirea paramilitarilor SA si a legilor rasiale.
Totusi, a vedea in ascensiunea dreptei din Austria o trezire la viata a nazismului ar fi o eroare. Nici unul din partide nu instiga la violenta, chiar daca, in parte, retorica lor ar putea sa inspire acte violente. Cei care le-au votat au facut-o probabil mai putin din motivatie ideologica, ci in baza unor anxietati si resentimente, manifestate in multe state europene, inclusiv in cele in care nazismul nu are traditie, precum Olanda si Danemarca.
In Danemarca, Partidul Popular de extrema dreapta, care detine 25 de fotolii parlamentare, este a treia forta ca marime. Populistii olandezi, cum sunt Rita Verdonk sau Geert Wilders, care este manat de o frica paranoica de "islamizare", pun presiune pe elitele politice traditionale – o combinatie de liberali, social-democrati si crestin-democrati.
Tocmai aici e problema. Resentimentul cel mai acut in randurile alegatorilor de dreapta din Europa este indreptat impotriva elitelor politice, care, in opinia multora, au guvernat prea mult timp in coalitii caldute, avand aparent principalul scop de a proteja interese consolidate.
In Austria, chiar si liberalii admit ca o eterna succesiune a guvernelor social-democrate si crestin-democrate a ingrosat arterele sistemului politic, ingreunand accesul partidelor mici si penetrarea a ceea ce este perceput ca un bastion al privilegiilor politice. Acelasi lucru este valabil in Olanda, guvernata timp de decenii de aceleasi partide de centru, sub conducerea unor figuri placide si paternaliste, ale caror puncte de vedere despre "multiculturalism", "toleranta" si "Europa" au fost, pana de curand, rareori puse sub semnul intrebarii.
Exprimarea nationalismului in democratiile europene postbelice a fost intotdeauna tolerata pe stadioanele de fotbal, nu si in restul vietii publice. Atitudinea sceptica fata de unificarea europeana a fost denuntata mecanic drept bigoterie, chiar si drept forma de rasism. Atasamentul fata de sentimentele nationale a fost subminat si prin obiceiul guvernelor de a da vina pentru politici nepopulare pe birocratii UE, vazuti tot mai mult ca inca o gasca de elitisti autosuficienti, privilegiati si imposibil de tras la raspundere.
Toate acestea se cupleaza cu resentimentele fata de imigranti. O data ce descendentii primelor generatii de muncitori importati din tari ca Turcia si Maroc in anii ‘60 au inceput sa formeze mari minoritati musulmane in orase europene, tensiunile din cartierele muncitoresti au inceput sa se accentueze. Plangerile legate de criminalitatea ridicata si de traditii neobisnuite erau respinse de elitele liberale ca fiind "rasiste". Pur si simplu trebuia ca oamenii sa invete sa fie mai toleranti.
Nu era neaparat o atitudine gresita. Toleranta, unitatea europeana, neincrederea in solutii nationaliste, vigilenta antirasista – toate acestea sunt laudabile in sine. Dar a le promova fara o discutie, nemaivorbind de a nu permite atitudini critice, a avut un efect invers. Atunci cand olandezii, francezii si irlandezii s-au pronuntat impotriva Constitutiei europene, ei isi exprimau de fapt neincrederea fata de propriile elite politice. Populistii care promit sa restabileasca suveranitatea nationala prin respingerea "Europei", combaterea "islamizarii" si expulzarea imigrantilor nu fac altceva decat sa exploateze aceasta neincredere.
Retorica xenofoba si sovinista e neplacuta, intr-o tara cu trecutul Austriei, chiar alarmanta. Dar noul populism nu este inca nedemocratic, nici macar antidemocratic. Notiunea cel mai des auzita de la alegatorii din Austria este "aer proaspat". Oamenii spun ca au votat pentru Haider si Strache pentru a strapunge strangularea partidelor de la guvernare.
Aceasta nu e o motivatie nelegitima. Daca oamenii se tem pentru identitatea lor nationala, suveranitatea guvernelor lor si structura social-demografica a societatilor in care traiesc, este bine ca aceste temeri sa fie exprimate in arena politica. Atat timp cat oamenii isi exprima ingrijorarea prin intermediul votului (oricat de putin le-ar placea elitelor liberale), nu prin violenta, democratia nu va avea serios de suferit.
A te impotrivi elitei politice este, desigur, esenta populismului de oriunde. Candidatii prezidentiali americani pretind ca se opun "Washingtonului" chiar si atunci cand sunt fii ai unor fosti presedinti. Adevaratele pagube apar atunci cand oamenii isi pierd nu doar increderea in elite, ci in sistem in sine.
Acest lucru nu s-a intamplat inca in Europa, nici macar in Austria. Nu este nevoie ca partidele liberale, traditionale, sa se lase cuprinse de panica si sa combata dreapta apeland la aceleasi resentimente. Dar aceste resentimente trebuie luate in serios in dezbaterea politica. Astfel, riscul antipatiilor va fi controlat. Prin confruntarea cu interesele corupte inradacinate, s-ar putea ca ascensiunea dreptei, in loc sa dauneze democratiei, chiar sa ajunga sa o consolideze.
