Până mai ieri, în martie 2015, președintele Uruguay-ului a fost José Mujica. Om simplu, cu o înfătișare de bunicuț simpatic care împarte bomboane la copii prin parcuri. Deși era ditamai președintele de țară, locuia într-un apartament modest, mergea la serviciu cu o mașină ieftină și, în plus, își dona – atenție! – 90% din salariu săracilor, bolnavilor și altor organisme de caritate. Jos pălăria, nene Mujica! Nu-i așa că politicienii români, obișnuiți cu girofar, mașini de lux, indemnizații și pensii obeze, ar avea de la cine să învețe?
Dar oare numai cei români? Pe la protestele din țară auzim des lozinca „Vrem o țară ca afară!“. Acest „afară“, asociat de obicei cu Europa de Vest sau America de Nord, este un fel de ținut de basm în imaginarul colectiv românesc. Dezamăgiți de mai toate guvernările din 1989 încoace, românii au convingerea că numai ei au avut ghinionul ancestral de a fi conduși de parlamentari și guvernanți corupți, în timp ce „afariștii“ aceia ar avea parte numai de politicieni sfinți. Ar fi probabil surprinși să afle că una dintre cele mai populare zicale din America de Nord, imprimate pe tricouri sau suveniruri turistice, este: „Nu fura! Guvernului nu îi place concurența“.
Cum? Nu cumva și în Occidentul cel mirific, guvernele au aceeași meteahnă ca ale noastre?
Ei, nu vă speriați, nu e chiar ca la noi. Acolo, lucrurile se fac mai rafinat și perfect legal. Guvernele au însă o inventivitate de speriat atunci când e vorba să colecteze bani de la populație. De curiozitate, să vedem cât de mult „donează“ la bugetul statului o familie din provincia Quebec, Canada. Se apropie oare de recordul președintelui Mujica?
Să luăm un exemplu din „clasa mijlocie“ – definiția clasei mijlocii e diferită de la un partid la altul. Ca să nu supăr pe nimeni, să iau de pildă propria familie. Noi câștigăm pe an suma de… Stați! Nu vă spun. Pentru că orice sumă aș menționa, unii se vor găsi să mă invidieze – „Auzi, al naibii, câți bani are ăla!“, iar alții să mă compătimească –„Numai atât? Vai de capul lui!“. Să-i lăsăm deci pe ai mei la o parte. Să presupunem totuși, de dragul calculului, că o familie oarecare câștigă 100.000 dolari pe an – salariu brut, înainte de impozite. E o cifră credibilă, iar calculul se face ușor. Să presupunem și că locuiește într-o casă cu valoare de piață de 350.000 $, iarăși credibil pentru regiunea Montreal. Ia să vedem ce se întâmplă cu banii lor…
Cele două guverne, federal (Canada) și provincial (Quebec), rețin împreună cam 40% (cea mai mare parte din acești bani se duc la guvernul provincial, dar apoi se redistribuie printr-un sistem complicat de transfer între cele două guverne, în funcție de nevoile locale). Desigur, orice salariat are dreptul la niște „scăderi din impozit“ și anume: o sumă personală minimă neimpozabilă, apoi banii cotizați la fondul de pensie, donații directe către copii săraci sau diverse organisme de caritate, cotizații la partide politice (surpriză, nu?). Deci, ar rămâne pentru cheltuieli, după ce statul și-a luat partea lui, să zicem, vreo 60.000 $.
Din această sumă, pentru că familia în cauză este mândră proprietară de casă (și implicit de ipotecă), se mai duc la taxele de proprietate (colectate de către primăria și comisia școlară locală) încă vreo 5.000 $ pe an. Așadar, rămân vreo 55.000 $. Din aceștia, o parte bună (vreo 20.000 $) zboară către bancă, pentru plata ipotecii (banca va fi, la rândul ei, impozitată pe profit), două automobile în „leasing“ (să zicem, încă vreo 10.000 $ pe an), mâncare (din ce în ce mai scumpă, doar este adusă de departe), haine (greu de calculat, doamnele nu vor să furnizeze cifre exacte), cărti, filme, medicamente, ieșiri în natură, muzee, servicii de telecomunicații (nu prea ieftine în Canada!) și alte bucurii. Cea mai mare și mai lungă „bucurie“ fiind, desigur, iarna care durează cinci luni pe an! (Avantaje: deficit de vitamina D, depresie sezonieră, stat mult în casă, văzut multe filme pe Netflix). La toate aceste bunuri și servicii folosite, statul mai înghite vreo 15% sub formă de taxe de consum (un fel de TVA românească), deci încă 8.000 $ se duc tot la Guvern, doar că ies pe altă ușă.
Distanțele fiind mari, deplasările se fac mai mereu cu automobilul, iar jumătate din prețul benzinei include alte taxe și accize. Ai două mașini, cumperi benzină de 5.000 $ pe an, deci încă 2.000 se duc tot la buget.
În plus, Guvernul percepe alte taxe pentru carnetul de conducere, înmatricularea mașinii, pașaport. Așadar, din suta de mii inițială, toate palierele de guvernare (federal, provincial, municipal) „extrag“ din buzunarele respectivei familii vreo 55.000 $ pe an. Mai mult de jumătate!
Dar unde se duc acești bani? „Trădare să fie, dar să știm și noi!“
Banii se regăsesc în drumuri… blocate, aflate în stare de veșnică reparație (Montrealul este un șantier permanent). Iar contractele de reparație se acordă și ele, ați ghicit, prietenilor (vă sună cunoscut?). Gropile din șosele au aceeași soartă cu zidurile meșterului Manole – ce ziua lucra, noaptea se surpa (înlocuiți ziua cu vara, iar noaptea cu iarna, și aveți tabloul complet).
Apoi, banii se mai duc în sistemul de sănătate (a se înțelege așteptări de 6-8 luni până să vezi un medic specialist, timp suficient să te faci bine singur ori să eliberezi prin deces locul pe care îl ocupai), în sistemul de educație (școli publice unde copiii sunt învățați că cea mai importantă materie din lume este limba franceză, iar cea mai importantă calitate a unui elev este conformismul).
Restul banilor se duc la armata funcționarilor publici, la ajutoarele sociale către cei mai neajutorați membri ai societății, către programe de combaterea încălzirii globale. Suntem mândri donatori involuntari, dar parcă tot nu ajungem la cei 90% ai președintelui Mujica!
