Taxa pe pârloagă – iată un lucru bun! Cu efecte care nu pot fi decât pozitive! A cota acest impozit – aşa cum s-au grăbit unii în vâltoarea incriminării la grămadă a actualelor iniţiative guvernamentale, care într-adevăr păcătuiesc prin înmulţirea abruptă, în plină criză, a dărilor, ceea ce face mai mult rău decât bine – drept un „nou bir” este o stupizenie. Înseamnă a nu lua în considerare nici stările grave de lucruri din agricultură, nici cele la fel de grave din imobiliar sau din zonele „potenţial imobiliare”.
Dacă va fi aplicat corect, şi nu precum se petrec lucrurile pe la noi, inclusiv în materie de fiscalitate, taxele fiind pentru cei mulţi, iar baştanii având portiţe de scăpare, impozitul pe pârloagă va ajunge direct, dintr-o singură lovitură, la cele două ţinte care constituie mizele unui asemenea impozit.
Din terenurile agricole o parte imensă – unii spun 30-35%, alţii, mai realişti, spun 45% – este pârloagă. Sunt valori uriaşe. Sunt pierderi incalculabile de producţie, iar asta în timp ce România mănâncă, pe scară largă, din import. La oraşe, cota depăşeşte probabil două treimi.
Sunt, în mare, trei categorii de terenuri ce rămân pârloagă. Nu există statistici în domeniu, deşi ar trebui să fie. Şi nu există pentru că tot ceea ce deranjează în România nu există pentru autorităţi, iar tot ceea ce constituie jaf este cu bună ştiinţă ascuns sub preş.
Multe din terenurile rămase pârloagă aparţin ţăranilor, îndeosebi celor săraci, care nu au bani şi nu dispun de mijloace agricole şi forţă de muncă spre a le exploata. O altă parte constituie terenuri în litigiu, nefolosirea lor evitând accentuarea disputelor. În sfârşit, probabil o treime, după cum spun multe estimaţii, reprezintă terenuri, în special în apropierea oraşelor, cumpărate de diverşi bandiţi români şi străini (îndeosebi italieni, unguri, danezi) în scopuri speculative imobiliare.
Impozitul pe pârloagă îi va împinge în sfârşit pe micii producători spre forme asociative, care să le permită a-şi lucra pământul mai eficient şi a se apăra de intermediarii jefuitori la procurarea inventarului şi lucrărilor agricole şi la desfacerea produselor. Impozitul pe pârloagă va mări presiunile de urgentare a rezolvării litigiilor. În sfârşit, impozitul pe pârloagă va descuraja speculaţiile cu terenuri agricole. Deţinerea acestora în sine şi păstrarea lor în aşteptarea oportunităţilor de speculare vor fi mai costisitoare. Cumpărarea de terenuri pentru folosire în scopuri productive va fi încurajată. Poate şi ceva producţie în plus va aduce acest impozit. Condiţia este aplicarea sa exact pentru a servi acestui scop, în esenţă trebuind să existe o diferenţă substanţială între impozitul pe terenul nefolosit şi impozitul pe terenul lucrat.
Păcatul este că acest impozit, cu totul şi cu totul benefic, ar urma să fie aplicat într-o situaţie în care, din cauza lipsei de preocupare a miniştrilor Agriculturii, ţăranul român nu mai primeşte nici o subvenţie de la statul român, subvenţie care îl ajuta să-şi înfiinţeze producţia, indiferent care era aceea, în anul agricol. Astfel că ţăranii români, în loc ca, sub presiunea impozitului pe pârloagă, să-şi chivernisească mai eficient, împreună cu vecinii, banii de care dispun, vor primi doar o leucă în cap de la acest impozit!
