„Tortura nu-i cultură”, scandau manifes-tanţii anticoride pe străzile Barcelonei pe 28 iulie. În aceeaşi zi, tauromahia era interzisă în Catalonia. Dar interzicerea coridelor în Catalonia, dincolo de aspectul său cultural şi ecologic, a avut şi o importantă semnificaţie politică: sublinierea diferenţei culturale şi, prin aceasta, a autonomiei faţă de Spania. Deci taurul nu mai poate fi luat de coarne? Cel puţin în sens propriu în Catalonia, nu! Dar pentru adepţii sensului figurat, pentru care politica este o specie de coridă, spectacolul continuă. Mai ales într-o ţară ca a noastră, unde politica s-a transformat într-o coridă veşnică, iar cetăţeanul într-un spectator mai mult sau mai puţin avizat.
Arta politică de a lupta cu adversarii precum cu taurii în arenă atinge noi forme „teritorii”. Cu consecinţele de rigoare: derutarea opiniei publice. Şi una dintre ultimele demonstraţii i-a aparţinut „matadorului” László Tőkés. Când, la Băile Tuşnad, la cea de-a 21-a ediţie a Universităţii de Vară (deja celebra tabără de vară Bálványos de la începutul anilor ’90, devenită de vreun deceniu Tusványos), pe podium se aflau Traian Băsescu, Orbán Viktor şi Tőkés László, un semnal de luptă era dat UDMR. Cei doi şefi de stat sau de guvern îşi manifestau deschis, chiar dacă indirect, simpatiile politice.
Iar modelul catalan – nu cel al tauromahiei, ci al autonomiei – părea că se află, oricare a fost direcţia co-men-tariilor, în centrul dis-cu-ţiei. Căci şi mai vechea idee a preşedintelui Băsescu – „aceeaşi autonomie la Caracal şi la Miercurea Ciuc” – răspundea mai mult sau mai puţin direct declaraţiilor făcute cu două zile înainte de Tőkés László, care credea că „secuimea are nevoie de un model de tip catalan”. Dar, dincolo de formă, nu autonomia, ci rolul UDMR în politica românească era pus în discuţie. Şi, implicit, modelul consociativ la construcţia căruia UDMR a contribuit. Victoria categorică – chiar dacă maximizată artificial ca efect al sistemului electoral – a Fidesz-ului în alegerile parlamentare din primăvară a avut un efect euforizant asupra unei părţi a clasei politice maghiare din România, dar şi asupra intelighenţiei maghiare din Transilvania. De aceea, pentru mulţi modelul care a asigurat vreme de un deceniu şi jumătate mijloace eficiente de negociere UDMR este privit cu rezerve, dacă nu cu ostilitate. Iar „lupta” împotriva „oligarhiei” udemeriste capătă noi accente favorizate de participarea la guvernare în plină criză economică.
În aceste condiţii, Traian Băsescu a încercat, navigând între diferitele sensuri ale ter-menului de autonomie, să-şi demonstreze vocaţia de „luptător”. Iar în arena de la Băile Tuşnad, UDMR nu prea avea şanse să scape. Căci, dincolo de diferenţele care îi despart, în privinţa UDMR, atât preşedintele României, cât şi noul vicepreşedinte al Parlamentului European împărtăşesc aceeaşi viziune. Poate nu şi aceleaşi obiective.
Genul acesta de tauromahie politică practicată ca alternativă la politica consociativă se poate observa şi la case mai mari. O altă minoritate, cel puţin la fel de importantă numeric precum cea maghia-ră, minoritatea romă din România, este transformată, din motive ce par să ţină de calendarul electoral, într-una dintre marile probleme ale Franţei. În aceste condiţii, situaţia din Italia de la alegerile din 2008 s-ar putea repeta şi în Franţa în anii următori. Căci politica drept luptă în arenă nu are scrupule şi nu urmăreşte realizarea celui mai larg consens cu degajarea „învingătorilor”. Dacă e sigur că tortura nu-i o formă de cultură, nici politica nu poate să devină o tortură – şi încă una zilnică – fără ca cineva să plătească preţul. Dar cine?
