Nu sunt, cum susţin gurile rele, singurul fan al noii campioane (ce-mi place cum sună asta cu „noua campioană!”) care locuieşte în Bucureşti.
Nu sunt nici măcar singurul fan oţelar din redacţia României Libere, dar eram cu maximă certitudine, singurul om care ţinea cu Oţelul în toată Timişoara.
Căci soarta, destinul, istoria au hotărât ca la ora la care se juca meciul decisiv dintre Poli Timişoara şi Oţelul, eu să mă aflu pe teritoriul inamic. Eram un mic cal troian. Înainte să înceapă meciul, am tras adânc aer în piept, am traversat senină marea de oameni şi de steaguri movalii din Piaţa Operei şi, pentru a evita o nouă revoluţie, m-am dus în camera mea de la hotelul Timişoara (până şi refugiul îmi era potrivnic) şi, înarmată cu două beri, am urmărit meciul cu sonorul dat la maxim şi cu euforia golului şi a victoriei la minim.
Veţi zice poate că am fost laşă, că n-ar fi trebuit să mă ascund într-un bârlog unde să-mi manifest bucuria în solitudine, ci să ies în piaţă, să le fac în ciudă zecilor de mii de fani ai echipei îngenuncheate de Oţelul meu, dar, ce să-i faci, asta este diferenţa dintre mine, un jurnalist de cultură, şi Adelin Petrişor, reporter de război. Nu am stat pe linia frontului ci, în siguranţă, la căldurică şi la berică, dar recunosc fără jenă că nu-mi pasă de judecata publicului pentru că, neavând vocaţie de martir, măcar am apucat să trăiesc să-mi văd echipa campioană.
Bucureştenii care au luat, cu toate echipele lor o grămadă de campionate nu pot pricepe ce mare chestie este faptul că Oţelul Galaţi a ajuns o singură dată în toată istoria ei pe locul întâi, dar pentru gălăţeni este poate cea mai mare „chestie”. Ai atât de rar, de fapt aproape niciodată, motiv să te lauzi că eşti din Galaţi, încât victoria asta vine ca o confirmare a faptului că totuşi Dumnezeu nu te-a plasat în locul total greşit la naştere. Aşa cum Cuba este o ţară cu majoritatea populaţiei în America, tot aşa şi Galaţiul este unul dintre cei mai mari exportatori de cetăţeni către Bucureşti. Pentru mulţi, singura amintire plăcută din oraşul natal e cea a zilei în care au plecat din el. Oraşul Roşu, aşa i se spunea în vremea tinereţii mele şi tot aşa i-a rămas şi azi numele. „La masa asta toţi suntem români”, spuneau prietenii mei din Lăptărie, „mai puţin Gabi, care-i din Galaţi”.
Acum mă simt pe deplin răzbunată pentru anii mulţi de umilinţă şi pot spune în sfârşit cu mândrie: „Da, Gogule, sunt din Galaţi. Probleme, ceva?” Singurul motiv de tristeţe este că nu am încă fular cu Oţelul, aşa cum am cu prima mea echipă de suflet, Liverpool. Acum câteva luni, când am făcut vizita anuală la casa părintească, m-am dus la stadion să-mi cumpăr fular. Dar, stupoare, nu exista un magazin cu suveniruri. Mi s-a spus: „Domne, dar noi suntem echipă mică, de unde să avem noi fulare?” La meciul cu Poli am văzut însă mii şi mii de fulare roşii-alb-albastre şi mi-a venit inima la loc. Aşa că spun într-un glas cu toţi marii gălăţeni, cu Alexandru Ioan Cuza, care a fost pârcălab de Galaţi, cu Fănuş Neagu, care a făcut liceul la Galaţi, cu Victor Ioan Frunză, care a fost regizor la Galaţi, cu actorul Marius Manole, care are o mătuşă la Galaţi (pe care n-a mai vizitat-o de când era mic), şi cu George Coşbuc, care nu a fost niciodată la Galaţi, dar nimeni nu-i perfect, cu toţi aceştia împreună strig: „Noi vrem fular!”
