Dacă oamenii se pot vindeca singuri, ar trebui să dăm vina tot pe ei pentru că se îmbolnăvesc? Aceasta este întrebarea rigidă ridicată nu numai prin acceptarea pe scară largă a ideii că oamenii ar trebui să-şi asume o parte din responsabilitate pentru sănătatea lor, hrănindu-se corect, făcând exerciţii fizice şi aşa mai departe, dar şi prin asumarea noii tendinţe de a oferi pacienţilor un rol mai activ.
Desigur, lista „comportamentelor corecte” poate fi incredibil de obositoare. Dar întrebarea referitoare responsabilitatea personală este din ce în ce mai puternică.
„Nu daţi vina pe mine că sunt grasă”, a spus Lizmari Collazo la o conferinţă Medicine X, organizată de Universitatea Stanford, unde un grup de cercetători, doctori şi asistenţi s-au întâlnit să discute (printre alte lucruri) despre noul sistem de sănătate, în care pacienţii joacă un rol activ. În apărarea lui, Larry Chu a invitat şi un grup de pacienţi: „Nu numai să vorbiţi despre ei. Să vorbiţi cu ei!”, a fost mesajul lui către practicieni.
În cadrul conferinţei, s-a discutat despre ceea ce acum devine înţelepciune acceptată. Dincolo de realizarea unei reforme în domeniul sănătăţii, ar trebui să ne dăm seama cum oamenii îşi pot menţine sau redobândi sănătatea. Trebuie să mănânce corect (şi în porţii mai mici), să nu mai fumeze, să bea mai puţin, să facă mai multe exerciţii fizice şi să doarmă mai mult. Şi ar trebui să evite stresul prea mare şi, respectând chiar toate aceste reguli, să îşi monitorizeze semnele vitale şi să împărtăşească aceste date.
Statistic, asta funcţionează. Oamenii care fac aceste lucruri sunt mai sănătoşi, per total. În cazul lor, scade posibilitatea de a se îmbolnăvi de cancer sau să moară din cauza unui infarct, probabil că vor rămâne supli şi vor trăi mai mult.
Şi da, instituţiile ar trebui să-i ajute să facă asta. Şcolile ar trebui să ofere educaţie în domeniul nutriţiei (şi mese sănătoase). Companiile ar trebui să îşi încurajeze angajaţii să fie sănătoşi asigurând reduceri la asigurări, punându-le la dispoziţie ore de sport sau alte beneficii de acest tip.
Dar să spunem că asta dă greş. Să presupunem că, în ciuda tuturor acestor promisiuni, cineva face diabet printr-o combinaţie de factori care ţin de comportament şi genetică (chiar dacă alte persoane cu acelaşi comportament nu fac). Ar trebui să fie criticaţi că se îmbolnăvesc de diabet şi cresc costurile sistemului de sănătate? Ar trebui acum să dăm vina pe părinţii lor sau pe stat, pentru că nu au abilitatea să fie sănătoşi?
Uneori, asemenea lucruri ţin pur şi simplu ghinion – aşa cum ne gândeam în urmă cu zeci de ani. La fiecare 100 de oameni din care 90% sunt potenţial sănătoşi, 10% vor fi bolnavi – şi s-ar putea sau nu să fie din vina lor. Totuşi, se pare că ne îndreptăm spre o lume în care sfinţi auto-proclamaţi şi acuzatori se confruntă cu aşa-zişi păcătoşi şi suspecţi.
Cu siguranţă, merită să trăieşti sănătos, ceea ce micşorează costurile şi îmbunătăţeşte vieţile multor oameni. Dar cât de departe vrem să mergem? Unde se fixează limitele potrivite când încurajăm un comportament corect? Poate un comportament bun să fie încurajat fără sancţionarea unui comportament rău?
Bănuiesc că societăţile diferite, culturile, angajatorii şi guvernele vor veni cu răspunsuri diverse. În parte, trebuie să acceptăm ideea că nu există un mediu perfect pentru toată lumea şi că nu există nici oameni perfecţi. Într-o lume de statistici, este 100% probabil că mai puţin de 100% dintre oameni vor fi fericiţi. Încercăm să diminuăm ghinionul, dar nu-l putem elimina.
În termeni practici, desigur, ar trebui să fim suficient de înţelepţi să ascultăm cererea lui Collazo: „Nu sunt o persoană obeză, care a făcut diabet mâncând mic-dejunuri englezeşti (nesănătoase). SUNT O PERSOANĂ ŞI AM DEMNITATE”.
Collazo arată care este problema ei şi, de altfel, a tuturor: „Există o formă de diabet care se poate preveni? Nu cred că există cineva care să ştie PE DEPLIN răspunsul la întrebarea asta. AŞA CĂ CE? Asta înseamnă că nu mai am dreptul la demnitate dacă mă îmbolnăvesc? Dar dacă „nu reuşesc” să o „previn”? Ar trebui să fiu scoasă din rândul populaţiei? Ar trebui să fiu arătată cu degetul ca „exemplu” pentru alţii? Ar trebui să se vorbească despre mine ca despre o pedeapsă? Ca despre ceva indezirabil în lume?
Ar trebui să ne amintim vechea zicală – urâţi păcatul, nu pe păcătos. Putem încerca să oprim diabetul fără să îi respingem pe diabetici şi să eliminăm obezitatea fără să îi demonizăm pe obezi.
În zilele noastre, oamenii pot face alegeri – şi au şi mai multe oportunităţi să aleagă greşit – chiar mai mult decât înainte. Mulţi oameni care au probleme de sănătate au şi alte probleme – cauzate sau cauzând starea proastă de sănătate. Statistic, este o asociere cunoscută.
În cele din urmă, trebuie să fim conştienţi şi de existenţa maximelor excepţionale – oamenii care s-au îmbolnăvit de diabet din întâmplare, nu din vina lor. Da, ar putea fi o minoritate. Dar, de dragul demnităţii umane, trebuie să îi permitem fiecăruia să îşi revendice dreptul a face parte din anomaliile statistice, chiar dacă îi sprijinim pe fiecare dintre ei în încercarea de a merge pe drumul pe care statistica arată că l-ar ajuta să aibă o viaţă mai sănătoasă.
Esther Dyson este director al EDventure Holdings, şi o investitoare activă într-o varietate de start-up-uri din toată lumea. Este interesată de tehnologia informaţiei, sistemul de sănătate, aviaţia privată şi călătoriile în spaţiu.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
