Trebuia sa vezi explozia de lumini si focuri de artificii, care a durat o jumatate de ora, pentru ca "batrana doamna" sau "doamna de fier", cum i se mai spune, sa straluceasca in toata splendoarea ei. Sigur, e vorba de Turnul Eiffel. Limba franceza feminizeaza turnurile, iar cel construit in fonta de genialul August Eiffel in urma cu 120 de ani are, intr-adevar, ceva de dama tutelara, prezidand momentele importante ale natiunii franceze. Pe ultimul 14 iulie a fost unul dintre acestea, ca si cum ziua nationala ar fi fost dedicata acestei ciudate forme de verticalitate robusta. Trucurile pirotehnice de astazi si simularile pe computer pot face si un turn sa danseze din buric, in timp ce improasca cu lumini orizontale, verticale sau circulare, in toate partile. si iata ca turnul s-a transformat si in gigantic ecran de cinema, pe care s-au perindat momentele simbolice din istoria Parisului, tratate cu umor, chiar cu un soi de neconformism. Este spiritul care predomina la asemenea aniversari.
Francezii au gasit in ultimii ani o formula care le evita batosenia si rigiditatea pompieristica de odinioara, cand cocosul galic trebuia sa cante foarte tantos gloria eterna a patriei. Pompierii au ramas, dar fanfarele lor nu mai dau tonul oficial, iar cazarmile lor isi deschid portile pentru balurile populare ce mai anima glaciala societate postmoderna in care vecinii nu se cunosc intre ei si nu-si mai vorbesc. Cei care fusesera la megaconcertul rock din preajma aceluiasi turn sa-l asculte pe Johnny Hallyday (care din nou isi ia "adio" si ameninta sa iasa la pensie!) s-au indreptat apoi spre aceste baluri populare reinviate. Ai zice ca noua generatie cauta cu nostalgie oazele unei vieti mai pasnice, dintr-un trecut nu prea indepartat, cand inca se mai putea iesi la aer liber prin preajma Parisului fara teama de a da peste cele peste 300 de automobile arzand prin cartierele noi – noua moda barbara care, de asemenea, marcheaza de vreo cateva decenii ziua nationala a Frantei.
Din pacate, serbarea ei nationala este, in aceasta privinta, si momentul cand se constata un urias divort intre valurile si etniile care cimenteaza noua societate. Caci, in timp ce unii isi amintesc de revolutia bunicilor, care a impus triada "libertate/egalitate/fraternitate", ori chiar jura ca vor ataca noi Bastilii, altii, de obicei alogeni, din ce in ce mai numerosi, se uita dubitativ la cuvantul egalitate, ce sufera tot mai mult tocmai din pricina lipsei de fraternitate. Intr-un fel, luminile turnului au impins ceva mai departe beznele si spaimele unei crize profunde, dar nu le-au anihilat. Turnul fusese deja conceput pentru a se marca un secol de la Revolutia franceza. Era prevazut sa stea in picioare numai vreo douazeci de ani. Inca de la inceput aparea cu insistenta intrebarea pusa de atatea spirite plate: la ce serveste?
Eiffel, care a finantat singur constructia si a inventat mijloace tehnice ingenioase ce ii lasau gura-casca pe specialistii epocii, va fi avut, probabil, ambitia pur poetica de a depasi o dificultate. si, in secret, probabil ca exulta gandindu-se la betia spatiala ce urma sa-l copleseasca pe scundul si pedestrul parizian comun, odata ajuns in varful acelei schele, deasupra valurilor de acoperisuri, cu Sena lenesa ce i se culca la picioare. O tentativa de infinit…
Eiffel insusi, iar dupa el si altii care indragisera turnul s-au straduit periodic sa-i inventeze cate o utilitate. Noroc ca aparuse telegraful, iar turnul putea servi de "statie". Mai tarziu a devenit post de observatie aeriana pe timp de razboi, antena de radio, de televiziune, platforma pentru un restaurant scump; dupa care s-a resemnat sa fie numai motiv de mandrie pentru toti acei gura-casca ajunsi in "Capitala Luminilor" – sapte milioane anul trecut! –, care se intorc acasa cu un turnulet port-cheie, sa le povesteasca nepotilor cum se urcasera in varful celui adevarat, in competitie cu uitarea ce suiera pe la urechea omului.
Turnul Eiffel e departe de a fi cel mai inalt din lume. Dar numai el are inaltimea unei aspiratii, care il si locuieste. Din fotografiile de epoca i-am vazut pe muncitorii de atunci cum lucrau, uneori cu apa pana la brau, in conditii poate nu mult diferite de cele oferite constructorilor de piramide. Spun asta asa, in trecere, gandindu-ma ca in patria mea de suflet de vreo doua decenii se perpetueaza formula santierelor infinite. Unde se viseaza in continuare la autostrada virtuala a Transilvaniei, la terminarea cladirilor din centrul civic si la formula betonului care sa prinda chiar daca nu a fost turnat…
