36.1 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSpecialStirile ca atacuri de panica

Stirile ca atacuri de panica

Imaginile fac uneori zgomot. Excesul de imagine nu poate fi acuzat in televiziune, pentru ca televiziunea se bazeaza tocmai pe imagine. Nu ma refer deci la invazia virtualului asupra realului, tema deja venerabila a criticii televiziunii. Dar exista imagini excesive ele insele, care reusesc sa isterizeze spectatorul si care actioneaza asupra lui ca muzica house asupra clubberului: ii preiau la inceput pulsiuni, apoi il supraincarca psihic si-l storc fizic: cea mai buna metoda de spalare voluntara a creierului. Totul a inceput in 2001, in septembrie. Din acel moment, un singur ecran a devenit insuficient pentru apetitul de traire al consumatorului de imagini. O data cu cetateanul terorizat, televiziunea insesi i-a preluat angoasa si asa s-a nascut jurnalul de stiri ca atac de panica. Imaginea televizorului este oferita nu pentru consumul pur si simplu, ci pentru a cataliza un consum de sensibilitate. "Surprizele" ofereau imagini pentru consum, dar invitau la consumul de lacrimi si la defulare emotionala. Asta cel putin in aparenta. Pentru ca, de fapt, in locul defularii apare o refulare. Din reprezentarile oferite de emisiunile lacrimogene a disparut medierea estetica, adica exact mijlocul de realizare a catharsisului. Imaginile vietii cotidiene difuzate de televiziuni, din 2001 incoace mai ales, au un dublu efect: obosesc pentru ca ingrozesc si incarca pentru ca "transferul" e inexistent sau, mai rau, invers.

 

Asadar, din septembrie 2001, ecranul televizorului a inceput sa fie exploatat mult mai judicios intru crearea senzatiei de atac de panica: fereastra cu imagini live, imagini din studio, scroll-uri in josul ecranului, supratitlu, subtitlu etc. In felul acesta, ecranul televizorului isi pierde conditia de tablou pentru a deveni o miniexpozitie care-ti ia ceva mai mult timp s-o parcurgi. Timpul de descifrare a ecranului in timpul unei emisiuni de stiri à la CNN este suficient de lung pentru a-l opri pe spectator din zapare. Modelul a fost preluat si parodiat la noi de OTV. OTV este CNN-ul nostru de mahala: ceea ce reprezinta Adibas pentru Adidas. La DDD m-am gandit atunci cand am inceput acest articol: un ecran supraincarcat, titluri incalecate, lungi, benzi orizontale care curg cu viteze diferite, sondaje de opinie in partea dreapta, subtitluri si supratitluri. Stranse la un loc in acelasi dreptunghi, toate referintele adunate, care-i fac soclu celui sau celei care vorbeste in centru, traduc un tipat permanent, reusesc un singur lucru: sa creeze senzatia de confuzie, unul dintre efectele angoasei.

Ceea ce se vede nu mai este un peisaj, ci o agonie convertita in imagine; delir figural, scandal vizual din care nu conteaza sa intelegi ceva, ci sa te imbeti cu umoare. E ca-n bancul cu iepurasul care intreaba mereu la cofetarie daca mai exista tort cu atat de multa frisca incat iti vine sa vomiti, pana cand i se comanda special unul si el, cand il vede, vomita. Odata senzatia de rau disparuta, iepurasului infometat nu-i ramane decat sa manance, iar si iar pana la o alta ingretosare, tort.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă