Rezultatele alegerilor europene din 2009 analizate la nivelul intregii UE pot fi citite oricum, dar, in fapt, cu exceptia ecologistilor si extremistilor, nimeni nu poate revendica o crestere. Victoria fara glorie a popularilor nu-i poate insela decat pe cei ce se doresc inselati. Caci nu doar in locuri, ci si in procente familiile politice clasice sunt in scadere. Popularii scad usor – de la 36,6% la 35,9%, liberalii de la 12,7% la 10,8%, iar socialistii cad de la 27,6 la 22,1%. Intre timp, ecologistii cresc de la 5,5% la 7,1%, in primul rand datorita succesului din Franta si Germania. In acelasi timp, procentele cumulate ale grupurilor "Uniunea pentru Europa natiunilor", "Independenta-democratie" si ale noninscrisilor trec de la 12% la 19%. Iar aparitia unui nou grup antifederalist initiat de conservatorii britanici si reprezentantii partidului prezidential polonez nu va schimba cu nimic situatia.
Echivocul politic si doctrinar pe care popularii il promoveaza astazi in Europa, facilitat de asocierea in aceeasi organizatie europeana a unor partide nationale prea putin compatibile, precum Poporul Libertatii al lui Berlusconi, Uniunea pentru o Miscare Populara a lui Sarkozy si Uniunea Crestin Democrata a Angelei Merkel, permite manifestarea unui sindrom tip Weimar.
Iar sindromul Weimar da seama despre fragilitatea democratiilor formale, afectate in acelasi timp de partitocratie si criza economica. Situatia confuza, atat politic, cat si economic si social, creeaza conditii pentru promovarea retoricii nationaliste in prim-planul spatiului public. Fara o reactie coordonata a celor ce au sustinut constructia sistemului, efectele crizei pot genera fenomene periculoase. Asa s-a intamplat in 1932-1933 in Germania. Atunci criza economica si partitocratia au contribuit la prabusirea Republicii de la Weimar. si, ca si acum, aparentele politico-electorale nu anuntau deloc furtuna.
La alegerile din iulie 1932 national-socialistii, chiar daca deveneau primul partid al Germaniei, aveau doar 37,4% din voturi, pentru ca la alegerile anticipate din noiembrie acelasi an sa si scada la 33,1%. Oricum, succesul acestora fusese efectul mecanicii semiprezidentiale, fiind facilitat de voturile obtinute de Hitler la alegerile prezidentiale din martie 1932: 30,1% la primul tur si 36,8% la cel de-al doilea. Slabiciunea celorlalte partide a creat conditii pentru numirea lui Hitler in postul de cancelar, ceea ce a condus la alegerile anticipate din martie 1933, prin care a fost plebiscitat national-socialismul cu 43,9% din voturi. Chiar si atunci celelalte partide mai aveau inca sansa sa reactioneze, dar, manate de crize interne, nu au putut impiedica instalarea celui de-al treilea Reich prin referendum.
Poate ca istoria nu se repeta, poate ca UE si democratiile europene de astazi sunt mai puternice decat acum 80 de ani, poate ca din aceasta situatie Europa va iesi intarita, dar succesul extremistilor la nivel european nu poate fi privit doar ca un fapt divers. Caci astfel se deschide larg poarta legitimarii acestor partide in politica nationala. si daca criza va continua, si daca efectele confuziei dintre public si privat (privatizarea spatiului publicului si interventia publicului in viata privata) se vor propaga, si daca politicienii vor ramane tot atat de indepartati de cei pe care ii guverneaza, viitorul nu mai e asa de previzibil. Iar slabiciunile si inconsecventele partidelor clasice induc o incertitudine in plus.
