Născut în 1982 la Baia Mare, Sebastian Moldovan a studiat pictura la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și la École Regionale des Beaux-Arts din Nantes. Până la finele anului, Galeria Eastwards Prospectus îi găzduiește expoziția „The uncanny within“.
Sebastian Moldovan are o enigmatică legătură cu grădina şi casa. Dar la fel de misterios, plantele şi obiectele lui primesc inevitabil referinţele unei tehnologii acute. O zonă la limita între material şi optic. Aflăm de la Sebastian Moldovan ce înseamnă să lucrezi cu lumina şi spațiul, cu structuri rupte de sistemul de artă.
RL: Ai terminat pictura la Cluj, de unde vin în prezent cei mai bine vânduți artiști plastici români.
Sebastian Moldovan: Școala de la Cluj are notorietate și vinde bine. Și ce-i cu asta? După mine, se întâmplă mai multe lucruri interesante aici, la București. Sunt mai mulți oameni, mai multe galerii comerciale, se petrec mai multe lucruri în zona culturală.
Unii artiști se feresc de termenul galerie comercială. Ce înseamnă succes comercial pentru un artist plastic?
Succes comercial înseamnă să vinzi destul de mult. Ocazional se poate întampla oricui să vândă într-un curent, poate, cum e școala de la Cluj, dar eu sunt cea mai nepotrivită persoană pe care o puteți întreba așa ceva.
Dar tu din ce trăiești, nu din vânzarea creațiilor tale?
Am răspuns odată, într-un cerc de prieteni de-ai fratelui meu, mai în glumă mai în serios, că trăiesc din artă, dar mai mult din medicină, fratele meu fiind medic. Acum, lăsând gluma la o parte, mă descurc cum pot.
Ce înseamnă pentru un artist plastic succesul?
Depinde ce îți dorești. Dacă ești un pictor care face portrete și idealul lui este să facă portrete, într-un anumit fel și ajunge să le facă foarte bine, e perfect, cred că e de succes, acesta este succesul lui.
Cum arată pentru tine succesul?
Să descopăr lucruri prin orice mijloace, inclusiv pictură, dacă e să folosesc această unealtă. Nu există manuale scrise pentru viață, trebuie să descopăr singur viața. Iar asta e o treabă riscantă uneori, dureroasă și chinuitoare. La mine nu prea se poate trage o linie clară unde se termină lucrările și începe viața de zi cu zi. Da, asta este o particularitate de a mea.
Ce altceva te definește?
Din cu totul alte puncte de vedere, mă definește, de exemplu, felul în care îmi leg șireturile. Pe fiecare ne definește proporția în care facem anumite lucruri într-o zi, cât timp dedicăm unui lucru.
Vorbește-ne despre această expoziție.
Câteva desene, câteva intervenții, niște bucăți de video, câteva instalații interactive, care te invită să intri „în ele“, într-o anumită atmosferă.Este o relație specială cu natura și, ceea ce încerc este să creez replici ale acestei relații. Nu pictez, deși am terminat pictura, pentru că mi-am dat seama că trebuie să folosesc alte metode pentru a obține răspunsurile pe care le doresc.
Cum definești ceea ce tu ai numit „intervenții“, concret în ce constă respectiva creație?
„Intervenții“ înseamnă să ajungi într-un loc dintr-o expoziție, într-un colțișor care îți spune ție ceva și să interacționezi cu un anumit material, cu o anumită lumină, să-ți creezi o anumită stare, să manipulezi starea pe care o dă altora. Să sugerezi sau să o faci disponibilă într-o expoziție. E foarte simplu, dacă eu schimb lumina într-o cameră, starea privitorului se schimbă, intră într-o altă lume.
Cum ți se pare ție, ca făuritor al ei, că percepe publicul din România arta contemporană?
Cred că generația care a fost la vernisaj a perceput-o așa cum trebuie, nu mai este vorba sau nu de România. Au alte canale de informație și m-am bucurat că ei au intrat și au încercat. Pur și simplu s-au jucat cu ceea ce eu am creat într-un spațiu, au încercat niște trăiri.
Creațiile tale par a fi nu numai răspunsul la anumite întrebări ale tale, ci și un fel de experimente, în sensul că ele testează stările și trăirile celuilalt?
Pentru mine, lucrarea este ca o joacă ce îmi face bine și pe care am ținut să o împart și cu alții. Și mi se pare incredibil că cineva mă lasă aici, în București, într-o casă ca aceasta, să fac așa ceva.
După ceea ce văd în această expoziție, pari mai degrabă un arhitect, chiar dacă efemer, decât un pictor…
Nu îndrăznesc să spun lucrul acesta, deși îmi place să cochetez cu el. E prea mult spus, mai ales că e plin de arhitecți în clădirea asta, dar (în șoaptă, confidențial) îmi place să spun asta.
Mai ales în instalații există de multe ori un proces laborios de execuție și de multe ori mecanisme ce implică modul în care reflectă ceva într-un fel, cum stă în echilibru etc.
Este o artă în spațiu, chiar și în timp. Unele exponate evoluează în timp, nu sunt identice în două momente diferite. Cu siguranță, înregistrarea trecerii timpului m-a preocupat dinainte să mă preocupe pictura. Folia, de exemplu, are nevoie de vreo cinci ore să se umfle. Tocmai această transformare în timp le face și foarte trecătoare, pentru că mai mult de jumătate din lucrările mele dispar când s-a terminat expoziția.
Și nu-ți pare rău?
Nu, mă simt foarte bine. Ea rămâne în memoria mea ca amintire, lasă o urmă. Documentația unei expoziții este cam ceea ce rămâne, asta dacă nu vorbim de pictură sau sculptură.
Ai expus în afara României?
Nu în galerii, ci în expoziții temporare în muzee și spații deosebite. Am avut noroc să expun în spații frumoase. De foarte tânăr am ocolit galeriile și am mers în locuri care aveau ceva de spus, în galerii de proiecte. E complicat să trăiești ca artist fără să ai o galerie care să te reprezinte și care să te ajute în probleme în care tu ești începător, cum ar fi să-ți plătești taxele.
E important să ai pe cineva care să te reprezinte, un agent?
Nu mă interesează dacă 95% dintre artiști au un impresar, probabil că e bine să aibă. Cei 5% care fac lucruri nemaipomenite probabil că nu au nevoie pentru că se promovează singuri.
Vrei să spui că poți reuși fără marketing, pur și simplu doar pentru că ai talent?
Pentru mine a funcționat așa, dar eu sunt atipic. Se poate, chiar dacă știm că există o grămadă de factori care pot să influențeze bunul mers al lucrurilor. Marea șansă a vieții mele a fost că am ajuns la Bienala de la Veneția, unde am făcut o lucrare invizibilă tocmai pentru a sublinia acest lucru. Trebuia să mă promovez odată ajuns la Veneția, să spun: Sebastian Moldovan a ajuns la Veneția, uitați-vă la mine!
Am făcut o lucrare invizibilă, pe care într-adevăr, jumătate din oamenii care au ajuns acolo nu au văzut-o – o țeavă în care se terminau într-o ramificație vreo 30 de țevi. Era evident o chestie artificială, dar am vrut să spun că nu am să fac ceea ce se așteaptă să faci când ajungi la Veneția! Este utopic și trist, dar am ținut să spun asta măcar odată! Este nerealist să faci așa, dar am simțit nevoia să o fac odată, să existe o lucrare invizibilă. Din păcate, nu e așa simplu, lucrurile sunt foarte complicate. Nefăcând niciun compromis cu mine însumi, trebuie să arăt totuși ceea ce fac, ceea ce mă reprezintă.
Cât de important este să arăți ceea ce faci?
La început era, deoarece primeai o imagine a altcuiva despre ceea ce făceai tu. Acum am trecut puțin de momentul în care doar primesc feadback, e ciudat. De fapt, cred că ar trebui să mai aștept un an, doi ca să răspund. Cumva, este și o nevoie – nu foarte stringentă, nu simt nevoia să expun mai mult de o dată pe an – de a lua pulsul lumii, pulsul meu în funcție de lumea în care expun. Este un proces de conștiință să faci o expoziție, unul destul de consumator. Este ca și folia asta, intri pe o parte și ieși altă persoană pe partea cealaltă.
Acesta este și rolul artei…
Nu aș putea spune asta, pot doar să sper și, în momentul în care văd reacția pubicului atunci am o surpriză plăcută. Nu pot însă anticipa.
Fiecare om are propriul lui receptor artistic, afectiv.
Da, așa este, dar după ce faci mai multe expoziții începi să anticipezi toate posibilitățile, începând cu cele tehnice – s-ar putea ca ventilatorul să nu fie prea puternic și să nu zboare pungile. Vorbesc de o listă cu zeci de detalii pe care trebuie să le ții sub control. Și atunci nu ai timp să te gândești la cum va reacționa publicul, mai ales că sunt atâtea multitudini de percepție.
Pornesc de la desene, ca schițe, dar pe măsură ce se conturează lucrarea, desenele devin operă în sine, nu mai sunt doar suporturi.
Pentru mine desenul este prima formă de exprimare, vorbirea fiind a doua, după cum vedem. Ele mă ajută să-mi fac schițele cu materialele de care am nevoie, să schițez instalațiile. De regulă, am evitat formele acestea – desenele – ca produs finit. Produsele mele finite au fost planta, bârna, video.
Perspectiva. Am simţit nevoia să numesc lucruri care nu există încă
„Am cunoscut de mic viata rurală extrem de simplă şi am dezvoltat o adevărată apreciere pentru lucrurile care au o semnificaţie şi o curiozitate reală pentru tot restul. Nu am avut niciodată o singură pasiune, ci întotdeauna interese diverse. Am observat şi am folosit în cercetarea mea raporturile şi diferitele aspecte ale acestor pasiuni. Am simţit nevoia să aduc la suprafaţă ceea ce nu este vizibil şi perceptibil, să numesc lucruri care nu există încă. Nu am ezitat să mă autochestionez permanent în căutarea unui adevăr.
Cred că logica şi intuiţia sunt un set de unelte infailibile. Existenţa mea artistică este materială şi de multe ori pur contextuală, prin urmare direcţia lucrărilor mele se poate schimba de multe ori adesea în mod radical. Mă exprim mai ales prin video şi prin instalaţii site-specific, datorită caracterului lor trecător şi a capacităţii de a se adapta unui mediu.“
Expozitie. „The uncanny within“
În cea mai mare expoziție personală, Sebastian Moldovan creează instalații spectaculoase, desene, video, fotografie, toate convergând către o expunere cu un puternic impact vizual. De altfel, aceasta este maniera favorită de exprimare a artistului care pornește adesea de la un concept central pe care preferă să-l desăvârșească în spațiul de expoziție. Expoziția „The uncanny within“ dezvăluie diverse stări prin felul în care lucrările artistului apar ca idei, se dezvoltă și apoi devin entități ce joacă un anumit rol în viața sa de zi cu zi.
