Şcoala, sacrificată pentru şah

Despre perfor­manţele lui Dieter Nisipeanu se vorbeşte de atâta vreme încât ai crede că este vorba de un sportiv dacă nu retras din activitatea competiţio­nală, cel puţin în prag de retragere.

Cu toate acestea, Dieter Nisipeanu are doar 34 de ani şi se află la maturitatea carierei sale. Povestea celui mai titrat şahist român este extrem de interesantă şi poate fi considerată o lecţie de curaj, un exemplu a ceea ce înseamnă pasiunea pentru sport. Deşi ca junior nu a înregistrat rezultate spectaculoase, Dieter Nisipeanu a ales să se lase de şcoală în clasa a IX-a, alegând să-şi concentreze întreaga energie pentru a se pregăti în sportul minţii. Alegerea s-a dovedit inspirată. În 1999 a obţinut medalia de bronz la Campionatul Mondial de la Las Vegas, iar în vara anului 2005 a reuşit cea mai mare performanţă din cariera sa şi din istoria şahului românesc. Dieter Nisipeanu a câştigat medalia de aur la Campionatul European de Şah de la Varşovia şi a  urcat pe locul 15 în ierarhia mondială cu un coeficient ELO de 2707. Acum îşi câştigă existenţa ca şahist profesionist, iar dacă ar da timpul înapoi ar face acelaşi lucru.

Puţini tineri au curajul să abandoneze şcoala şi să se dedice total sportului. Dieter Nisipeanu s-a  numărat printre aceşti nebuni frumoşi. Cum a fost posibil, mai ales că rezultatele au început să vină destul de târziu?

În primul rând, m-am bucurat de sprijinul şi încurajările părinţilor mei. Tata m-a dus prima dată la un club de şah, Clubul Sportiv Şcolar din Braşov, când aveam vreo cinci ani şi jumătate.

Acolo l-am întâlnit pe domnul profesor Corvin Radovici, care a remarcat că am talent şi s-a ocupat în mod special de mine, în sensul că după orele de antrenament mă ţinea în plus cam o oră, o oră şi jumătate. La juniori, într-adevăr, nu prea am avut rezultate spectaculoase. Parcă am luat la un moment dat ceva nesemnificativ, un bronz la naţionale sau aşa ceva. Nu ştiu, eram prieten cu toţi şi îmi venea greu să joc cu ei.

În clasa a IX-a am luat decizia să renunţ la şcoală. Îmi era greu să mă concentrez şi pe învăţătură, şi pe şah, aşa că am considerat că este timpul să aleg şi am ales şahul. Dar să ştiţi că doar la noi e neobişnuit să te laşi de şcoală în favoarea performanţei. În Statele Unite, de pildă, se întâmplă frecvent lucrul acesta. Eu am avut marele noroc că am nişte părinţi extraordinari care mi-au susţinut decizia.

La 17 ani am ieşit campion naţional la seniori, iar la 20 am câştigat şi la seniori, şi la juniori şi de atunci, cu mici excepţii, am fost doar numărul unu. Trebuie să recunosc, am avut şi avantajul că, în timp ce adversarii mei aveau grija examenelor de treaptă, bacalaureat sau facultate, eu mă concentram exclusiv pe şahul de performanţă.

Ce înseamnă un antrenament de şah sau un cantonament la naţionala de şah?

În primul rând, vreau să spun că nu-i aşa de uşor cum pare la prima vedere. Dacă eşti în cantonament, un antrenament constă mai întâi în două ore de mişcare fizică.  Apoi urmează opt ore de şah, cu pauză de masă şi o oră de odihnă. Dacă nu eşti în cantonament pregătirea normală să-I spun aşa înseamnă două-trei ore de şah pe zi, cu internetul sau singur cu tabla.

Care a fost cel mai dificil meci din carieră, până acum?

Au fost mai multe, dar cred că cea mai grea înfrângere a fost cea din semifinalele de la Mondialele din 1999, în faţa lui Alexander Khalifman (n.r. – cel care a cucerit titlul la finalul competiţiei). După o lună de şah, cât ţinuse turneul, eram epuizat. Slăbisem 10 kg şi eram aproape KO, dacă pot spune aşa. La un moment dat, am făcut o gafă uriaşă şi am pierdut pe mâna mea. Asta mă doare şi acum, că nu m-a învins Khalifman, ci m-am bătut singur.

Cum se trăieşte din şah în România?

Ţinând seama de faptul că fac ceea ce-mi place, pot spune că mă descurc. Trebuie să fii însă cel puţin Mare Maestru, iar eu am obţinut acest titlu în 1997, după ce în 1996 câştigasem finala naţională de seniori. La început m-au susţinut părinţii şi am avut avantajul că, fiind foarte bun ca junior ,orice echipă de seniori mă voia pentru că la campionatele pe echipe în formaţie era nevoie şi de un junior. Aşa că am câştigat bani din şah de la vârsta junioratului sub formă de indemnizaţie. Apoi, de la 18 ani am avut salariu, iar în anii ’90 era destul de semnificativ, mai ales că se adăugau şi prime. Înainte era mai greu, pentru că nu aveau cum să te plătească. De pildă, cât am jucat la clubul RATB am figurat angajat şi controlor. Acum, la Apa Nova sunt plătit ca şahistul clubului. La salariu se adaugă de multe ori şi onorarii pentru participare şi premieri, astfel că  în medie pot câştiga în jur de 1.000 de euro pe lună.

În general, şahiştii sunt con­sideraţi mai excentrici. Faci parte din această categorie?

Se poate spune că şahiştii sunt foarte excentrici pentru că dacă vorbim despre şah deja pierdem contactul cu lumea din jur. Cea mai excentrică experienţă a mea a fost atunci când m-am întâlnit cu un prieten în tramvai şi, discutând despre şah, evident, ne-am trezit doar când am ajuns la capăt de linie. Depăşisem cu vreo zece staţii locul unde trebuia să cobor.  

Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?

Când am cunoscut-o pe Nicoleta, soţia mea, şi când am cucerit titlul european de seniori.

Care este cel mai mare regret?

Că am pierdut la Las Vegas semifinala cu Khalifman. Intrasem în competiţie ca un nimeni. Eram numărul 110 mondial şi jucasem relaxat, la n-am ce pierde. În semifinale începusem să simt şi să-mi doresc titlul şi am pierdut pe mâna mea.

O dorinţă încă nerealizată?

În primul rând să ajung din nou între primii 20 mondiali. Apoi, să câştig titlul mondial, dar acesta este un vis greu de realizat. La noi e însă greu de unul singur, pentru că trebuie să-ţi faci singur rost de parteneri. N-aş vrea să se înţeleagă însă că mă plâng. Trebuie să am mai multă răbdare şi să-mi cântăresc atent fiecare pas.

De ce te temi cel mai mult în viaţă?

Să nu mă plictisesc.

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

În general, citesc literatură şahistă. Ultima carte a fost Ivan cel Groaznic, de Tolstoi, care m-a prins şi pe care am terminat-o repede. Înainte citeam multă poezie în germană, Goethe, Schiller (n.r. – mama lui Dieter Nisipeanu este săsoaică). De obicei îţi rămâne puţină energie să citeşti şi altceva.  

Cine a fost modelul tău?

Mai întâi, domnul Radovici, un om de o bunătate inimaginabilă, iar apoi Kasparov şi Fischer.