Mulţi au rămas probabil mască auzind îndemnul ce a venit de niciunde din altă parte decât de la vârful FMI, respectiv de la directorul general Christine Lagarde în persoană, de a se abandona politicile de austeritate şi de a le înlocui cu unele de stimulare a economiei, astfel încât nu numai să se evite o nouă recesiune, dar şi să se obţină creştere economică în măsură să genereze resursele necesare spre a se înfrunta datoriile uriaşe ale statelor.
Surpriza unui asemenea îndemn a fost cu atât mai mare cu cât nu vreun politician în preajma alegerilor l-a formulat, ci instituţia care s-a prezentat dintotdeauna ca pilon al stabilităţii financiare şi echilibrelor economice, asigurate prin programe de austeritate şi tăieri de cheltuieli. Şi asta, nu de azi-de ieri, ci de peste şase decenii! De când fiinţează FMI, creşterea economică n-a existat ca formulă de restabilire a echilibrelor, soluţia prescrisă fiind una şi aceeaşi: tăierea din cheltuieli, amputarea consumului. Într-un asemenea context, nimeni nu putea pune cumva surpriza pe seama unei noi conduceri la vârful instituţiei, deoarece, după cum a dovedit experienţa, o nouă echipă, oricât de revoluţionară ar fi, nu poate schimba de fapt nimic!
Ca veteran al cunoaşterii programelor FMI încă aproape de la începuturi – inclusiv a relaţiilor de peste patru decenii ale instituţiei cu România -, pot spune că este vorba de o uriaşă diversiune a FMI la care acesta, stăpân pe sine şi pe alţii, n-a apelat niciodată până acum, iar, dacă o face în prezent, nu cred că poate proveni decât din disperarea cercurilor financiare mondiale, îngrijorate realmente că s-a ajuns unde s-a ajuns.
Actuala criză este, în esenţă, una a datoriilor. Datorii împinse la absurd de către creditorii din sistemul financiar-bancar în goana lor nesăbuită după profituri lejere şi rapide. Datoriile globale au depăşit veniturile globale. Iar creşterea lor din ultimii ani a surclasat şi creşterea preţurilor. Mai pe scurt, datoriile au devenit neplătibile. Izbucnirea crizei în 2007-2008 era inevitabilă. Sistemul financiar-bancar – care a rechiziţionat grosul profiturilor din creşterea nemăsurată a datoriilor – urma şi trebuia să înregistreze pierderi semnificative. Şi atunci, într-o manevră disperată, a impus o terapie aiuritoare: s-au tratat datoriile cu noi datorii, şi mai mari! Şi nu cu oricare datorii, ci cu datorii ale statelor! Prin diferite metode, statele au fost puse să se îndatoreze spre a prelua povara de pe bănci, împrumutându-le sau chiar naţionalizându-le temporar! Şi astfel criza datoriilor din sectorul privat a devenit criza datoriilor suverane!
Şi ce mai poate fi făcut dacă a fost vârât în criză, în parte strict artificial, şi creditorul de ultimă instanţă?! A fost scornită o invenţie absolut delirantă. Economic vorbind, este o prosteală! Ideea ar fi că, la un PIB crescut, s-ar putea face mai lesne faţă datoriilor. Dar, dincolo de faptul că creşterea economică poate fi doar o simplă ipoteză întrucât ea nu apare la comandă, rămâne cert doar că, până să aibă loc creşterea PIB-ului, are loc o creştere automată a datoriilor! Nu mai vorbim că stimulentele pentru încurajarea creşterii economice nu pot însemna în ultimă instanţă decât alte împrumuturi sau alte emisiuni băneşti, adică alte datorii. E disperare mare! Aplicarea noii strategii nu va putea amâna decât câteva luni aruncarea poverii datoriilor suverane asupra a ceea ce reprezintă de fapt statele: contribuabili, salariaţi, pensionari.
Ce se încearcă prin diversiunea cu pricina?! Îndemnul nu este adresat decât stăpânilor lumii economice, şi nu sclavilor. Să nu creadă cineva că programul FMI pentru România va fi cumva comutat de la austeritate spre stimularea economiei! Aflaţi la strâmtoare, stăpânii sunt îndemnaţi oficial să iasă din restrişte pe seama sclavilor! Stăpânii însă o făceau oricum, sclavii trebuie doar să bage la cap! 
Ilie Şerbănescu este analist economic
