Într-un anumit fel, banul public este în Romania cel mai vulnerabil bun public.
Ştiu, veţi putea spune că banii nu sunt totul, că şubrezirea ţării se face simţită în straturi încă şi mai profunde.
Veţi putea spune, spre exemplu, că la nivel de mentalitate rămânem extrem de vulnerabili, că mai avem mult până la a ne vindeca infirmităţile cu care am rămas după 50 de ani de comunism şi de alienare sistematică a tot ceea ce era mai ales.
La fel de bine veţi putea spune că nici la nivel cultural nu suntem mai proaspeţi, că plătim încă tribut greu unei ortodoxii a distrugerii cum rar i-a fost dat altui colţ din Europa postbelică să experimenteze. Într-adevăr, nimic mai adevărat.
Dar handicapurile istorice pe care le-am moştenit odată ce sovieticii şi-au imprimat talpa bocancului pe fruntea României sunt totuşi cel mai dificil de surmontat, măcar pentru că necesită nu doar un efort de conştiinţă elaborat, ci şi un interval de timp adecvat, procesul de vindecare fiind, în sine unul, cronofag.
Ideea nu este nicidecum a evita plata către noi înşine a scadenţelor de tipul celor de mai sus, ci de a fi realişti şi de a ne propune termene şi ţinte pe măsura noastră. Pentru că, vedem, ni se întâmplă să rămânem adesea în urmă la sarcini infinit mai simple.
Or, acesta fiind contextul, administrarea judicioasă a banului public ar fi putut reprezenta pentru noi toţi un catartic test de vigilenţă, pragmatism şi, foarte important, de solidaritate.
Oricât de mult ne-ar fi solicitat acest travaliu, tot ar fi fost mai lipsit de complicaţii decât celelalte reparaţii pe care conjunctura nefastă oricum ne forţează ca, până la urmă, să le executăm.
Am fi fost cel puţin mai aşezaţi moral, cu siguranţă mai înstăriţi, iar societatea mai puţin afectată de plaga generalizată a suspiciunii, de lipsa de onoare, de gust şi de bun simţ.
Or, e clar ca lumina zilei că acest tip de acces la integritate fie ne-a fost mijlocit de cine nu trebuie, fie nu a contat prea mult pentru atâţia dintre noi, din moment ce am eşuat lamentabil şi am făcut din banul public bunul aflat în cel mai mare pericol.
Cumva, l-am tratat ca pe un prizonier părăsit de toţi ai lui în sfânta sa captivitate – de băieţii deştepţi, pentru că nu era în interesul lor, iar de către ceilalţi pentru că fie n-au fost suficienţi, fie s-au dovedit ignoranţi.
Din nefericire, partidele şi, prin ele, instituţiile statului, s-au transformat uşor în adevărate agregatoare ale intereselor acestor băieţi deştepţi, iar pasul următor a fost, în mod natural, instituţionalizarea raptului şi privatizarea pe sub masă a banului şi bunului public.
Dintre cei care s-au aşeazat la masa asta strâmbă a bogaţilor, mulţi au primit apoi nu doar implicita influenţă bună de exercitat afară doar prin manevre de culise, ci şi puterea formală.
Adevărat e însă că nici domnia nu e veşnică, iar influenţa nici ea nu ştie ce-i aia linie dreaptă, cunoaşte numai stări şi cicluri de intensitate.
Undeva în acest tip de orizont l-aş introduce pe Victor Ponta.
Acest atlet neîntrecut al tinereţii face mai mare caz de frăgezimea vârstei decât de competenţe şi de armonie între aspiraţii şi deschiderea spre compromis.
În aceste zile, preşedintele PSD este protagonistul unui joc periculos pentru partid, pentru că, până una-alta, cară gratis lăzi cu muniţie în depozitele puterii. Susţine că, în scandalul “Mircea Geoană”, vrea să dea un mesaj de coerenţă, după atâtea ezitări la vârful PSD, şi, evident, să-şi clarifice poziţia nu doar asertând “eu sunt preşedintele”, ci acţionând ca atare faţă de un subaltern.
O clipă, am putea fi tentaţi să cochetăm cu ideea că Victor Ponta emite pretenţii legitime. O clipă, zic, pentru că la realitate n-ar trebui să ne trezim prea greu.
De fapt, ce este PSD şi cine este Victor Ponta? Partidul ca atare pare sortit să rămână terenul de desfătare al umorilor iliesciene.
Cu măiestria îndelung cizelată în munca de partid dusă în PCR, Ion Iliescu nu poate fi ţinut departe de timona formaţiunii.
Am văzut, şi vom vedea asta până în ultima sa clipă, că Ion Iliescu nu a ezitat să le arate lui Năstase, Geoană, şi acum lui Ponta, şi nu va ezita nici de acum încolo, cât îl vor mai ţine puterile, că PSD rămâne jucăria politică a părintelui fondator, indiferent cum s-o numi deţinătorul puterii formale.
Dar problema lui Victor Ponta, ca lider, este chiar mai mare şi are resorturi care oscilează în jurul propriei persoane.
În ciuda tinereţii care l-a salvat de o eventuală carieră PCR-istă, Ponta are totuşi un trecut care nu-i va da multă vreme pace: cariera de fost şef al Corpului de control al primului ministru, într-unul dintre cele mai corupte guverne post-decembriste, condus de mentorul său, Adrian Năstase.
În raport cu numărul şi anvergura afacerilor oneroase din acea perioadă, unele tangente cu siguranţa naţională, palmaresul tânărului investigator guvernamental tinde uluitor spre zero.
Deşi dă bine la CV, politic, Victor Ponta este infirm tocmai din cauza acelui trecut, pentru că există destui oameni la vârful partidului care ştiu foarte clar cât şi la ce a închis ochii domnul Ponta atunci când a avut şansa de proba cât de tăios îi este spiritul justiţiar.
Cei pe care atunci i-a salvat de ochii lumii şi de gheara justiţiei sunt aceiaşi care azi şi mâine îl vor putea pune în situaţie de mat, dacă va îndrăzni să întreacă prea mult măsura arătându-le prea insistent că el e şeful.
