La Humanitas, in colectia de curand lansata, Rasul lumii, coordonata de Radu Paraschivescu, a aparut un debut al unui foarte tanar autor roman, Bogdan Mirica (n. 1978). Romanul, intitulat chiar „Bestseller”, poate sa ajunga un bestseller daca, evident, cititorii romani ar fi dispusi sa-si uite tabieturile si inhibitiile si sa aleaga o literatura total neconventionala, desucheata, trasnita. Pe de alta parte, cartea nu are nimic pornografic in directia manifestata in literatura noastra tanara, mai ales in ultimul an. Este pur si simplu literatura venita oarecum in descendenta lui Urmuz sau a rusului Daniil Harms, o literatura, asadar, de factura avangardista, dar dupa ce avangarda s-a clasicizat.
In alt sens, romanul lui Bogdan Mirica, prin aparitia sa, vrea sa spulbere o prejudecata mai veche, aceea ca Humanitas nu publica in general literatura romana contemporana, multumindu-se cu „greii” Cartarescu si Patapievici, cu alte nume la fel de puternice ca Neagu Djuvara sau Andrei Plesu si, bineinteles, cu cei patru interbelici – Cioran, Noica, Eliade, Ionescu. Nu este adevarat. Dupa debutul de anul trecut, „Evanghelia dupa Arana” a timisoreanului Nicolae Strambeanu, carte foarte bine primita si premiata de „Romania literara”, acest nou debut evidentiaza eforturile editurii de-a nu ramane in urma altora care deja au lansat multi autori romani.
Despre ce este vorba in „Bestseller”? Nu se intampla multe, in sensul in care am avea de-a face cu o naratiune clara, bine structurata, dupa toate regulile. Nici personajele nu au o identitate clasica. Cine este in fond acest Oxy Duma? Ce nationalitate are? E roman? American? Pakistanez? Unde locuieste? In Bucuresti sau intr-o alta capitala a lumii globalizate? Oxy Duma este, in opinia mea, una dintre cele mai convingatoare intruchipari ale cetateanului universal care nu mai are radacini, nici memorie, lucreaza intr-o firma de publicitate, se ocupa de realizarea reclamelor pentru diverse produse, inclusiv pentru tampoanele igienice, vorbeste mai mult cu plantele decat cu oamenii, acestia pentru el nu au chip – remarcabila in acest sens scena din taxi, a confruntarii cu soferul cu fata bandajata -, si tocmai de aceea cel mai bun prieten al sau este un cactus, botezat Ramon. Eroul nostru vrea sa scrie o carte de mare succes si pana la urma dorinta pare sa i se implineasca. Numai ca, la concurenta cu ce a facut el, apare o alta carte, identica, pentru a deveni toti victime ale confuziei si a nu mai sti cine pe cine a furat.
Romanul te face sa razi, dar rasul produs nu exprima neaparat veselie, ci mai mult un fel de reactie defensiva, deoarece ciocnirea tot timpul cu absurdul inchipuit de autor are pur si simplu efecte devastatoare asupra mintii noastre, totusi nedeprinse cu o asemenea farsa, de cacealma. Bogdan Mirica parca ne-ar ruga sa nu-l luam in serios, adica sa-i privim cartea ca pe o joaca si sa ne descretim fruntile. Desigur, este si aceasta o metoda de-a ne propune, de fapt, un produs extrem de serios si realizat cu mult profesionalism.
Fiindca pana la urma eroul principal al romanului este Absurdul, atunci viziunea cartii poate fi chiar tragica. Ambiguitatea tesuta de autor nu se deconspira niciodata si aproape oriunde deschizi cartea ai sentimentul ca lumea s-a intors cu fundul in sus, ca traim ca intr-o capsula spatiala unde nu mai functioneaza nici o lege fizica din lumea lasata pe Pamant. Ceva-ceva si din magia lui Boris Vian poate fi regasita aici, chiar daca tanarul autor ar respinge sigur si ferm o asemenea inalta filiatie.
