Inspectorii fiscali din ţările UE stau cu ochii pe impozitele pe profit plătite de corporaţii. În România forţa Fiscului este prea subdimensionată şi submotivată pentru a se lua la trântă cu avocaţii multinaţionalelor.
„De ce manipulaţi conturile să nu plătiţi taxe pe profit în Marea Britanie?”, au fost întrebaţi zilele trecute în parlamentul britanic reprezentanţii giganţilor Google, Amazon şi Starbucks, într-o audiere care a avut loc la jumătatea lunii trecute. Cu venituri britanice de 2,6 miliarde de lire, motorul de căutare Google a dat înapoi Fiscului Majestăţii Sale doar şase milioane, în condiţiile în care a „evitat” taxe de peste 200 de milioane. Acesta a fost un caz fericit. De la gigantul cafelei, Starbucks, Fiscul nu a văzut nici un penny în ultimii trei ani, iar în ultimii 14 ani a lăsat ca impozit pe profit un bacşiş de doar 8,6 milioane de lire.
Asta pentru că Fiscul „dă dovadă de prea multă îngăduinţă faţă de marile companii”, după cum se spune chiar în raportul prezentat la începutul acestei săptămani de parlamentarii britanici: practic, cei mari abuzează de metoda (legală de altfel) transferul banilor către companii-mamă sau companii-surori (părţi afiliate în interiorul grupului, cum se mai spune) înregistrate în alte jurisdicţii (unde taxele sunt mai mici sau chiar lipsesc – vezi paradisurile fiscale), ajungând astfel să nu plătească mai nimic acolo unde de fapt au obţinut veniturile.
În România controalele făcute la marii contribuabili pe tema legăturilor cu afiliaţii sunt mai degrabă rare. Forţa de control este mult subdimensionată şi mult submotivată pentru un asemenea domeniu mult prea complex, în care marile corporaţii ajung să jongleze cu scriptele, spune Alin Irimia, fost angajat „din sistem”. El este cel care a pus pe picioare şi a condus departamentul preţuri de transfer (care vizează tranzacţiile dintre afiliaţi) din cadrul ANAF şi care a devenit, între timp, consultant privat în domeniu.
Mai puţin de 10 inspectori pentru 2.000 de mari companii
Practic, pentru verificarea tranzacţiilor intragrup (atât grupuri multinaţionale, cât şi naţionale) ANAF-ul alocă mai puţin de 100 de inspectori, adică nici 3% din totalul inspectorilor. Iar ca tabloul să fie complet, doar vreo 10 specialişti pe preţuri de transfer se găsesc la Bucureşti, la departamentul mari contribuabili (responsabil de activitatea celor 2.000 de companii mari de la care statul colectează 40% din veniturile strânse de la 700.000 de firme). Majoritatea forţei de inspecţie se concentrează pe TVA şi accize, considerate în acest moment principalele surse de unde se pot aduce mai mulţi bani la buget.
Aceasta deşi „noi, pe domeniul preţurilor de transfer am reuşit să aducem, aşa puţini cum am fost, 10% din totalul sumelor suplimentare aduse în urma recalculărilor, la nivelul întregului ANAF”, spune Alin Irimia. Inspectorii au reuşit să demonstreze, prin controalele pe care le-au făcut, că tranzacţiile intragrup nu s-au făcut la preţuri de piaţă (ca între două entităţi independente) şi astfel companiile au declarat profituri minuscule sau, şi mai rău, pierderi. Metodele sunt cunoscute – „cumperi scump de la compania-mamă ( spre exemplu, servicii de management sau împrumuturi intragrup) şi vinzi ieftin către afiliat (spre exemplu, un produs finit realizat în lohn). Anul trecut s-a reuşit impunerea unei reajustări record pentru România, de 30 de milioane de euro, un contribuabil care producea în lohn pentru compania-mamă din afară fiind adus la un profit de două milioane de euro, aceasta după ce se înregistrase cu o pierdere de… 28 de milioane.
Pentru Fisc a fost practic o dublă victorie – l-a taxat pentru profit şI a împiedicat ca pierderea să fie rostogolită pentru anii următori. Mai există în lucru şi o reajustare de câteva ori mai mare, dar aici cazul este mult mai complicat şi contribuabilul a făcut recurs. De regulă managerii firmelor ce declară oficial pierderi primesc bonusuri substanţiale de la companiile mamă, situaţie ce este aparent paradoxală.
O luptă din start disproporţionată
Un simplu calcul ne arată că, în condiţiile în care chiar legea spune că, pentru un mare contribuabil, controlul poate dura până la şase luni, este clar că ani de zile filialele din România ale multinationalelor nici nu au de ce să îşi facă griji că vor fi călcate de Fisc pe linia preţurilor de transfer. „Ca să nu mai vorbim că sunt proceduri care suspendă perioada de 6 luni, dacă se cer nişte documente care sunt în depozitul nu ştiu care …. Plus că vorbim de controale atât de complexe – tranzacţii de sute de milioane de euro, întinse pe ultimii cinci – încât în mod evident nu pot fi făcute de un singur inspector”, arată fostul director din ANAF.
Şi aici se ajunge la o nouă problemă – diferenţa uriaşă dintre controlor şi controlat: pe de-o parte unu-doi inspectori, plătiţi cu maximum 4.000 de lei, de cealaltă parte armata de angajaţi, avocaţi, consultanţi ai multinaţionalei, care sunt plătiţi şi cu zeci de mii de euro (dacă miza controlului este mare). „În aceste condiţii, chiar dacă nu există nicio restricţie pentru a începe un control, evident că inspectorul are o reţinere, să spunem, în a porni o investigaţie unde sunt în joc taxe de milioane, zeci de milioane de euro: dacă nu eşti convins că poţI să ţii piept companiei, atunci te aştepţi să fii purtat în contestaţii, să nu poţi termina la timp controlul şi ai şi tu nişte indicatori de performanţă de respectat”, spune Irimia.
Altfel spus, chiar dacă legislaţia în materia preţurilor de transfer este aceeaşi peste tot, multinaţionala care face afaceri în România are practic la dispoziţie un spaţiu de manevră infinit mai mare decât în Marea Britanie, spre exemplu. De altfel, „la britanici, controlul privind impozitul pe profit se face astăzi în principal pe linie de preţuri de transfer „, arată Alin Irimia.
