Aşa a zis dl Ponta: duşmanii de serviciu ai patriei sunt „crescuţi de Soros şi finanţaţi prin tot felul de programe şi fundaţii străine“. Tăriceanu plânge şi el de mila firmelor româneşti, făcute praf de o administraţie ospitalieră doar cu firmele străine. Dragnea s-a ridicat şi el, la unison cu fostul pesedist Diaconu şi ceilalţi ejusdem farinae, să ne apere de hoardele străine. Mai sunt câteva partide care simt româneşte doar de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni – şi atunci închiriază microbuze pe ruta Bucureşti-Miercurea Ciuc şi le arată tuturor că „noi suntem aici pe veci stăpâni“.
De cealaltă parte avem un PNL contemplativ, cu lideri-scamă, care se agaţă cu disperare de sacoul lui Dacian Cioloş; iar la mijloc e chiar Guvernul, acuzat de anti-românism, anti-patriotism şi alte anti- care ţin la populimea rumână. Dacă ar fi citit măcar o carte în ultimii 26 de ani, liderii politici de la noi ar pricepe că anti-„soroşismul“, anti-„străinismul“ şi celelalte sunt, de fapt, metehne vechi ale înaintaşilor lor de partid: antisemitism şi xenofobie.
În România interbelică, baricada imaginată de politicieni era tot între „noi“ şi „ceilalţi“; atunci sperietoarea rentabilă era evreul, acum e bursierul Soros – lucrurile au stat exact ca acum, doar că manualele noastre de istorie sunt o agenţie de închiriat monumente naţionale, şi nu un tablou al vremurilor. Acelaşi antisemitism şi aceleaşi apeluri la salvat ţara din ghearele „străinilor“ – cu aceleaşi rezultate. Despre Canalul Dunăre-Siret, cel care ar fi putut scoate Moldova din foame, se discută din 1924 – încă nu e gata. Legătura feroviară între Ardeal şi Muntenia, prin Pasul Buzăului, e un proiect schiţat în 1907 – nici ăsta nu e gata. Autostrăzile între provinciile istorice deja sunt subiecte de glumă.
Da, e obligatorie o paranteză: în acea epocă interbelică, şi în Europa civilizată (sic!) existau cam aceleaşi tentaţii; da, antisemiţi celebri găseşti prin toate culturile. Diferenţa e că Europa Occidentală a înţeles, după Războiul Al Doilea, că adevărurile vindecă pe termen lung: oamenii au vorbit deschis despre revanşa lor stupidă şi generaţiile care au urmat n-au fost nevoite să înveţe istoria în şoaptă, pe la colţuri, sau de la Discovery. Un exemplu: în Germania postbelică, foştii activişti ai partidului nazist, profesori de istorie, nu mai puteau preda istoria decât până la Antichitate şi la Evul Mediu. Compară acum cu România, unde foştii activişti comunişti fac legea în mafia manualelor sau unde tot activiştii ăştia, recuperaţi de Vatra Românească şi altele, sunt „elitele“ care verifică fecioria plagiatorilor. Tot ei sunt cei care îl înjură pe Lucian Boia – şi asta dintr-un singur motiv: Boia a ridicat preşul de peste gunoiul ascuns de istoricii de partid şi de stat.
Doare? Dacă tăcem, da. Vrei să ştii de ce Franţa a interzis în 2003 omagie-rea savantului Nicolae Paulescu, românul pentru care oftează un popor întreg când vine vorba de premiul Nobel? „Putem oare să exterminăm evreii – cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai comod de a ne scăpa repede de ei“ – da, Paulescu „al nostru“ scria asta în 1930, în „Complot jidano-francmasonic“; dar noi încă suduim „străinii“ că nu-şi scot pălăria în faţa lui. Putem să mergem către începuturile vieţii noastre politice şi să trecem şi pe la Kogălniceanu, Ion Brătianu, Alecsandri, A.D. Xenopol. Da, de un antisemitism feroce. Să continuăm cu Iorga, pentru care „evreii de pretutindenea, din jidovimea întreagă, s-au aliniat împotriva României“? Da, Iorga, cel care în 1937 publica „Iudaica“, o chemare la arme împotriva evreilor. Cu Patriarhul Miron Cristea?: „A nu reacţiona împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire“ – nu de alta, dar musai să ajungem la prim-ministrul Octavian Goga: „Vrem România a românilor! Noi credem în renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine“. Acum compară spusele lui Goga cu spusele celor din tabăra „naţională“ a României de azi: vor aceeaşi Românie.
Porcăria a început în campania din 2014, când „mândria de a fi român“ a ţinut loc de autostrăzi, şcoli, spi-tale sau irigaţii; atunci s-a formatat echipa de zgomote naţionale şi, cu cât se apropie de 2018, cu atât mai tare le fornăie nările. Mai pune aici şi apariţia grupărilor neo-legionare, cele care fac din neroziile extremei drepte interbelice argument politic pentru o aşa-zisă „neutralitate“ a României – fără NATO, fără UE. Ingredientele sunt simple şi uşor de asimilat într-o ţară în care nu educaţia e prioritate, ci accesul la internet: antisemitism, antiţigănism, familie şi valori „tradiţionale“, naţiune mândră şi independentă, dar jucată la pokerul marilor puteri, ortodoxism şi „sfinţi ai închisorilor“. N-o să-i auzi pe Dragnea sau pe Tăriceanu, de exemplu, vorbind pe faţă despre asta: nu „ovrei“, nu „ocultă iudeo-masonică“ etc., ca pe vremuri, ci „soroşişti“. Sună altfel, pari mai frecventabil dacă te prefaci că eşti prost şi nu înţelegi foarte bine ce spui. Nici ceilalţi nu par să se mire că, în ultimul an, în România au luat fiinţă cinci partide naţionaliste, cu acelaşi discurs: scoaterea din ţară a investitorilor străini, renunţarea la relaţia cu FMI, izolarea homosexualilor, interzicerea sectelor religioase.
Antisemitismul, antiţigănismul, xenofobia – sau cum vrei să mai numeşti intoleranţa – sunt turnesolul vremurilor, şi asta nu doar la noi. În Germania se mai vorbeşte şi aşa: „Ne-am săturat de Holocaust, suntem a treia generaţie, ajunge cu subiectul ăsta“, în Europa de Est, exact ca în anii ’30, unora începe să le fie confortabil să dea vina pe conspiraţiile mondiale (evident, majoritatea conduse „maghiaro-evreosaurus“ Soros), în timp ce ţiganii ar fi ba-lastul social, identitar, cultural, rasial de care s-ar scăpa mai mult sau mai puţin violent. S-a trecut pe furiş de la bancurile cu Iţic şi Ştrul la o ideologie de internet, şoptită la ţigara de după şedinţa de partid.
Cât va mai dura până va intra porcăria asta în programele de guvernare?
„România românilor“ a fost sloganul unui partid nazist din anii ’30 cu zvastica drept semn electoral: cam de aici îşi trag seva cei care nu-s în stare să facă o autostradă, o şcoală, un spital, cam ăsta a fost şi este naţionalismul – de unde atâta pudoare încât să-l numim astăzi patriotism?
