Într-o Românie în care statul de drept a traversat canionul pe un fir aţă în 2012 şi 2013, puţine evenimente ar fi putut avea valoarea de simbol pe care o dobândeşte condamnarea, pentru păcatul plagiatului, a publicistului George Stanca.
Practic, la capătul a doi ani de deşert şi în faţa unui 2014 brăzdat de spectrul a numeroase falii, decizia instanţei în cazul Stanca ne spune multe şi despre cine suntem, şi despre cine nu. Tebuie doar pusă în context.
Iar asta e foarte simplu.
Pe de o parte, România este ţara în care Victor Ponta, un tânăr jurist cu proptele politice ale căror origini merită cercetate şi de istoricii de peste 20 de ani, rămâne în funcţia de premier chiar şi după ce plagiatul său este dovedit de cele mai prestigioase surse academice.
Mai mult, pata neagră de la CV-ul său de doctor în Drept nu constituie pentru distinsul Ponta o piedică fundamentală în calea ambiţiilor de a deveni numărul unu în stat, indiferent că din decembrie 2014 asta ar însemna o poziţie de preşedinte sau tot de premier.
Pe fondul tăcerii de mormânt a societăţii, ruptura dintre moral şi penal rămâne principala sursă de profit a liderului PSD.
Pe de altă parte, aceeaşi Românie care pentru un plagiator e mumă, devine pentru altul ciumă. Publicistul George Stanca a fost condamnat recent la închisoare cu suspendare, iar asta după ce o a doua instanţă a menţinut o hotărâre similară a celei dintâi.
E drept, omul mai are o cale de atac, dar semnalul dat până acum de judecători este destul de limpede.
Pe deasupra, justificările la care a recurs împricinatul nu fac decât să potenţeze mizeria pe care a comis-o.
Punerea în oglindă a celor două situaţii nu vrea să ducă la victimizarea unuia şi incriminarea suplimentară a celuilalt, ci la o concluzie cu două tăişuri: România cu care intrăm în noul an este o ţară a posibilităţilor deschise.
Asta aduce cu sine o veste bună şi una rea, cu menţiunea că partea pozitivă e comparabilă cu un beculeţ care pâlpâie, în timp ce vestea proastă luminează Aleea borfaşilor ca farul dintr-un mare port.
Concret, vestea bună este că România finalului de 2013 şi începutului de 2014 rămâne o ţară locuibilă, în care mai sunt premise de la care s-ar putea construi ceva, iar condamnarea pentru plagiat, în cazul Stanca, este un bun exemplu în acest sens.
Ne arată că, în ciuda pierderii busolei şi a derutei în care e prinsă cea mai mare parte a societăţii atunci când e vorba de pedepsirea plagiatului, totuşi se poate. Se poate ca un concetăţean să fie pus la punct, în baza legislaţiei existente şi de către magistraţi contemporani cu noi, chiar dacă în loc să-şi bage mâna în sacul cu varză al altuia, „doar” şi-a băgat piciorul în regulile academice şi munca asiduă a unui cercetător.
Şi, iată, se poate asta exact în ţara în care şeful Guvernului pare în continuare intangibil şi, mai presus de atât, este în stare să manipuleze oameni şi instituţii suficient de eficient pentru a-şi rescrie trecutul academic.
Se întâmplă la fel şi la nivel macro în sistemul de justiţie, de exemplu. Acolo, lupta împotriva marii corupţii a făcut ca, în timp ce unii modifică legislaţia şi sabotează prin felurite artificii munca anchetatorilor, alţii (judecători şi procurori) merg înainte – reţin, arestează şi condamnă cu acelaşi apetit.
Aici se termină veştile bune.
Vestea proastă, în schimb, este aceea că România înseamnă doar atât: o ţară în care posibilităţile rămân deschise; o ţară în care putem vorbi doar de posibilităţi şi în care, pentru a nu ajunge la disperare, devine înţelept să mulţumeşti cu cât mai puţin.
Când, de fapt, România despre care vorbim ar fi putut să ajungă mult mai departe, doar ne aflăm la atâţia ani distanţă de la intrarea în UE şi NATO şi am parcurs un interval de timp generos din punct de vedere al asimilării statului de drept.
Prima jumătate a lui 2012 şi a doua parte a lui 2013 au demonstrat, însă, că doar trecerea timpului nu este suficientă, mai ales într-o ţară în care un cerc restrâns de interese poate păcăli fără efort un număr uriaş de cetăţeni. După principiul: cu cât mai grosolană minciuna, cu atât mai garantat efectul.
Cum trecerea în noul an e aici şi cum 2014 se anunţă, prin însăşi natura sa electorală, potenţial mai periculos decât au fost 2012 şi 2013 la un loc, întrebarea cu care aş însoţi paharul de şampanie e următoarea: cât de deschise vor mai rămâne posibilităţile în România, peste exact 365 de zile şi, evindent, după?
Să ne întrebăm doar asta pentru că, nu-i aşa?, e tot mai înţelept să ne mulţumim cu puţin.
