Povestea a multe trădări, adevărate şi închipuite.
“Cred ca majoritatea cetatenilor romani nu constientizeaza doua adevaruri fundamentale din istoria lor recenta. 1. Romania a pierdut cel de-al doilea razboi mondial. Asta nu e o opinie. E un adevar istoric, politic si de drept international afirmat ca atare in preambulul Tratatului de Pace de la Paris din 1947. 2. Romania a pierdut pe drept cel de-al doilea razboi mondial (…)”, scrie Sorin Cucerai pe liberalism.ro
De ce un lucru atât de banal are aura unei revelaţii? Într-adevăr, misticismul naţional aproape că a reuşit să amestece aceste adevăruri nerostite într-o ciorbă de sofisme. Nuanţele, contextualizările, chiar şi circumstanţele atenuante sunt necesare. Dar ele nu sunt de natură să răstoarne sensul unor fapte altfel limpezi. Sau poate mă înşel, iar cei ce caută de ani de zile prin Biblioteca Academiei au reuşit să găsească altceva…
1. Trădarea demnităţii. Aproape nimeni n-a încercat să nege drama României, întrecută doar de a Poloniei: cele două ţări au fost sfâşiate la propriu de marii lor vecini, de la Est şi de la Vest. Politicienii români au ales să-şi păstreze liniştea şi privilegiile, socotind cinic că le rămâne destul. Însă cam aici se sfârşeşte consensul naţional şi începe un lung şir de răstălmăciri.
2. Trădarea de ţară. România, sub o dictatură militară filo-nazistă, s-a aliat cu unul dintre cei doi inamici. Practic, guvernul celor doi Antonescu s-a comportat ca un regim de ocupaţie german, consfinţind una dintre cele două pierderi teritoriale. Speranţele că loialitatea dovedită îl va determina pe Hitler să restituie Transilvania de Nord erau, în cel mai bun caz, prosteşti. Germania avea cel puţin la fel de multă nevoie de loialitatea Ungariei, faţă de care avea în plus şi datoria cuvântului dat. Mult mai probabil era scenariul strivirii ulterioare a foştilor aliaţi, căci nici maghiarii şi nici românii nu erau consideraţi “rasă pură”.
3. Trădarea aliaţilor. Alianţa cu Axa, militară şi mai ales economică, a echivalat cu un act de război faţă de Marea Britanie, Franţa şi SUA… adică adevăraţii aliaţi ai României. Ei garantaseră înfăptuirea Marii Uniri (iertându-ne chiar o primă mică trădare comisă prin pacea separată din 1917). Franţa era sub ocupaţie iar Marea Britanie sub asediu, în timp ce România alimenta cu benzină avioanele germane şi întărea armata nazistă cu trupe pe frontul de Est, permiţându-i astfel să păstreze trupe mai multe în Vest.
4. Trădarea oportunităţii. “Români, vă ordon treceţi Prutul” – faimosul ordin care transformă tot războiul într-o doină de vitejie. România era perfect îndreptăţită să treacă Prutul şi, teoretic, orice râu sovietic, dar NU în alianţă cu Germania sau în vreun fel în care să ajute efortul nazist împotriva restului lumii. Era minimum de concesie pe care îl mai putea face România aliaţilor.
Iar în cazul Finlandei, asta s-a dovedit o atituine inteligentă. Fostul ducat rus nu a semnat Pactul Tripartit, nu a avansat mai departe de teritoriile pierdute, ba chiar a protejat pasiv Leningradul în timpul asediului care a ucis un milion de civili. La sfârşit, Finlanda a pierdut doar o mică parte din teritoriu şi a găsit o formulă de compromis pentru a scăpa de comunism.
Ceea ce a ratat România în 22 iunie 1941 a fost şansa unică a negocierii de pe poziţii răsturnate. Monstruoasa coaliţie care rupsese ţara intrase în conflict, iar România putea obţine maximum de câştig păstrând trupe tefere, pentru sfârşitul conflictului. Moment în care ea ar fi putut negocia, ameninţa şi da ultimatumuri chiar şi unor aliaţi care cândva păreau mult mai puternici. Nu era nevoie de clarviziune pentru luarea unei astfel de decizii ci, dimpotrivă, de lucrul la care politicienii români se pricepeau cel mai bine – de inacţiune. Doar o decizie catastrofală putea dărâma acest echilibru, iar decizia a venit.
5. “Trădarea occidentală”. Da, puterile vestice au fost prea îngăduitoare cu naziştii, însă asta era să le fie fatal chiar şi lor. Într-adevăr, au preferat să-şi salveze pielea decât să-şi păstreze angajamentele cu orice preţ. Însă România a renunţat la orice pretenţie morală în momentul în care s-a aliat cu Axa. Scuza că “nu avea ce face” este prea ieftină – nu îi obliga cu nimic. Iar între un aliat incomod şi periculos cum era Uniunea Sovietică şi un aliat haotic şi nedemn de încredere ca România, opţiunea a fost facilă.
6. Trădarea Germaniei. Din punct de vedere militar a fost, tehnic, o trădare. Însă este cea mai puţin gravă dintre toate. România funcţiona, de facto, ca un regim de ocupaţie iar înfrângerea era iminentă. Regele, militarii şi politicienii care au dat lovitura de stat aveau de ales între a trăda camarazii de arme şi a-şi trăda propriul popor. Aşa stângaci, precipitat şi tragic, au luat decizia corectă, iar ceea ce li se poate reproşa este că nu au luat-o mult mai devreme – pentru a preveni toată nebunia. De fapt, principala nuanţare care ar putea atenua locul nefast al României în război ar fi lămurirea felului exact în care Antonescu a fost propulsat în fruntea ţării.
7. “Trădarea abdicării”. Teoretic, plaja de interpretare este largă şi oricine are dreptul la o opinie oricât de tranşantă: “Ce-aş fi făcut eu, ce n-aş fi făcut dar aş fi pretnis de la un rege, ce-au făcut alţii în situaţii asemănătoare” sunt câteva dintre întrebările de ghidaj. Iar un răspuns onest poate fi acceptat bărbăteşte. Dar dacă adaugi doar câteva ingrediente otrăvite – o relativizare morală a unui criminal care “nu era şef de stat”, chipul său fluturat ostentativ de pe o copertă de revistă, o insultă grosolană contra celui care l-a îndepărtat de la putere (dar referitoare, în aparenţă, la alt moment), atunci totul devine o ticăloşie naţional-securistă.
