În lipsa unor soluţii autentice la situaţia actuală, politicienii, sindicatele şi oligarhii mimează revolta publică într-o explozie de demagogie demnă de Caragiale.
Atunci când te pronunţi asupra treburilor ţării, e onest să porneşti de la fapte. Or, faptele sunt acestea: 1. Nu mai avem bani. 2. Nu ne mai putem împrumuta din afară. De ce nu ne mai putem împrumuta? Simplu, pentru că am făcut datorii la datorii pe care le-am tot rostogolit până când cei care au banii au zis că povestea asta keynesiană cu împrumut pe termen nelimitat de la viitor în virtutea principiului că „pe termen lung toţi suntem morţi” nu mai poate ţine pentru România. Faptul pur şi simplu este că nu ne mai dă nimeni bani până nu ne punem casa în ordine.
Putem să ne întrebăm, desigur, cum am ajuns aici şi cine e de vină pentru faptul că în opt ani de creştere economică am rispit bani pe care nu-i aveam, nu am restructurat mai nimic în materie de cheltuieli publice şi am extins statul dincolo de limitele suportabile pentru o economie totuşi mică. Dar credem că răspunsurile nu ar fi deloc pe placul PSD, PNL sau al sindicatelor. Dar să zicem că am ajuns la concluzia că de vină sunt PDL şi Traian Băsescu. Foarte bine! În cazul acesta, ar trebui să mergem la alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate, pentru că altă legitimitate în politică nu există. Deci, alegeri, cineva? Nu? Atunci vorbim degeaba. Putem să convenim, desigur, că soluţiile de austeritate propuse de actuala putere sunt proaste. Foarte bine! Dacă alegerile sunt excluse, atunci poate facem un guvern de uniune naţională (că o largă coaliţie PDL-PSD nu mai vrea nimeni) pe un set de soluţii agreate de toată lumea – poate şi reduceri bugetare, poate şi creşteri de taxe şi impozite, să fie toată lumea mulţumită – şi scoatem ţara din criză. Deci, la guvernare, cineva? Nu?
Atunci poate facem un guvern de tehnocraţi pe care îl încredinţăm unui finanţist serios de la Banca Naţională – Isărescu sau Croitoru, de exemplu – şi ne luăm solemn angajamentul să îi acordăm tot sprijinul parlamentar. Dar, în cazul ăsta, vor fi de acord sindicatele să suspende grevele INDIFERENT de ce s-ar întâmpla? Pentru că, dacă dăm acum guvernul pe mâna unuia care ar veni cu soluţii monetariste, s-ar putea să iasă un carnagiu în sectorul bugetar, care, pe lângă ce vrea să facă Boc, ar putea să pară cu adevărat genocid social. Ar fi dispuse partidele să lase un asemenea guvern să lucreze şi să-i treacă legile prin Parlament, riscând să devină irelevante? Nu? Atunci poate punem între paranteze anii 2005-2009, refacem Alianţa D.A. şi facem tot ce spune Dinu Patriciu, de la reducerea guvernului la opt ministere până la concedierea a 600.000 de oameni din aparatul de stat, fără profesori şi medici. Se bagă cineva? Nu?
În sfârşit, dacă tot e să rămânem pe cap cu domnul Boc pentru o vreme, poate să arate şi domnia sa că este lider măcar un pic? Să îşi stabilească o strategie de comunicare coerentă şi profesionistă care să contracareze incredibila maşinărie de zvonuri care s-a pus în mişcare. Dacă poporul vrea sânge, să i-l dea! Dacă de dragul salvării naţiunii ar trebui sacrificat cvartetul Blaga-Berceanu-Videanu-Udrea, atunci să îi sacrifice. Patria recunoscătoare! Dacă tot trebuie să taie cheltuielile, atunci poate să fie ceva mai atent atunci când semnează finanţarea unor „investiţii” revoltătoare care nu au nici un sens. Şi, în general, dacă tot vorbeşte despre sacrificii şi solidaritate, poate să ceară acest lucru şi clientelei de partid. Nu?
Atunci, ce ne rămâne? Păi, ne strângem puţin în Piaţa Victoriei, ţopăim puţin pe „Dansul pinguinului”, facem puţină revoluţie de la un’şpe la unu, după care plecăm acasă, că pe criza asta avem treabă şi trebuie să facem rost de bani, şi îi lăsăm în plata Domnului…