Potrivit unui recent sondaj de opinie, 70% dintre respondenţi au făcut statul vinovat de criză. Nici nu putea ieşi la sondaj altceva. Dar nu pentru că aşa ar şi fi, ci pentru că aşa a reuşit să inoculeze în rândurile oamenilor o combinaţie nefericită între, pe de o parte, confundarea măsurilor de ieşire din criză cu vinovăţia pentru criză şi, pe de altă parte, campania de aruncare a întregii poveri de ajustare asupra statului, deşi acesta nu era responsabilul nici măcar principal şi cu atât mai puţin singurul!
Confuzia este simplă: cel ce a fost nevoit să ia măsurile de restrângeri în condiţiile crizei a fost făcut şi vinovat de criză. Cu toate că raportul real este altul: dezechilibrele care au dus la criză au fost generate în principal – cel puţin în proporţie de 80% – de sectorul privat, şi nu de către stat. Acesta din urmă nu are chiar nici o legătură cu prăpastia dintre consum şi producţie pe plan intern şi cu cea dintre importuri şi exporturi, pe plan extern, care sunt dezechilibrele de fond din economie care au generat criza. Statul român a fost pus însă să cureţe grajdurile şi să repare ce mai putea fi de reparat după ravagiile făcute de alţii.
În ce priveşte campania de aruncare asupra statului a întregii poveri de ajustare se pare că aceasta a avut rezultate excepţionale. Majoritatea românilor au ajuns să creadă că, dacă statul este pus să achite factura, chiar ar fi şi vinovatul. Semn că cele trei forţe care s-au reunit să culpabilizeze statul din interese specifice au reuşit informaţional şi mediatic: FMI – din interesul de a proteja capitalul străin de vreo contribuţie la nota de plată; BNR – din interesul de a-şi apăra parohia, împingând costul ajustării asupra guvernului; mediul privat – din interesul de a se salva fără să plătească mare lucru!
Guvernul Boc – care n-a înţeles prea bine ce se întâmplă de fapt – a ajuns şi cu toată factura pe cap, şi cu întregul oprobriu public. Şi, să fie clar, orice alt guvern s-ar fi ales cu acelaşi lucru dacă, neînţelegând cum stă treaba, ar fi acceptat de la început să preia integral plata facturii, cu toate că aceasta nu era integral a lui. Plata propriu-zisă fiind făcută de contribuabili, salariaţi şi pensionari, nu se putea ca grosul populaţiei să nu culpabilizeze statul!
Din noianul de expresii ale acestei anomalii economice care iată a intoxicat populaţia într-atât încât aceasta nu conştientizează că de fapt ea plăteşte culpabilizarea statului în favoarea capitalului privat, îndeosebi a capitalului străin, să alegem aici doar o mostră. Mediul privat se plânge nevoie mare că statul nu-i plăteşte la timp contractele încheiate. Statul este făcut, din această cauză, principalul furnizor de criză. Concertului acesta i s-au alăturat în ultimul timp şi firme străine. BNR ţine isonul acestei lamentaţii. Iar FMI ţintuieşte statul român făcând din efectuarea la timp de către stat a plăţilor scandente la sectorul privat o condiţionalitate a acordului cu România. Desigur, statul nu poate fi absolvit de aceste plăţi. Dacă s-a angajat să le facă, atunci să le facă! Dar, vai!, nimeni dintre cei care pun statul la zid în chestiune nu aminteşte o vorbuliţă de ceea ce are de dat şi nu dă – nu doar la timp, ci chiar deloc – sectorul privat statului. Şi ceea ce, la o evaluare minimă, reprezintă de vreo 10 ori mai mult decât are de dat statul sectorului privat. Cine pe cine de fapt subminează: statul sectorul privat sau, dimpotrivă, sectorul privat statul? Dacă sectorul privat ar plăti statului ce îi datorează n-ar fi o problemă ca statul să plătească integral şi la timp ceea ce datorează sectorului privat. Dar pentru că sectorul privat n-o face, nici statul n-o poate face! De fapt, cineva totuşi plăteşte: este populaţia, în diferite ei calităţi de contribuabil, salariat sau pensionar. Din păcate, aceasta nu-şi prea dă seama! Şi cu cât strigă mai mult împotriva statului, cu atât scoate mai mult din buzunar!
