Era prevăzut ca trupele olandeze să fie înlocuite în 2008 cu forțe ale altui stat NATO. Dar nimeni nu s-a oferit voluntar, aşa că misiunea lor a fost prelungită cu încă doi ani. Dar acum social-democrații olandezi din coaliția aflată la putere au declarat că ajunge – trupele olandeze trebuie să se întoarcă acasă. Pentru că partenerii creştin-democrați s-au opus, guvernul a căzut.
Veşti neplăcute pentru preşedintele american Barack Obama, care măcar din motive politice are nevoie de orice ajutor posibil în Afganistan – chiar şi de la aliați mai mici. Pentru mulți americani, mai ales pentru cei cu convingeri neoconservatoare, atitudinea Olandei ar putea veni ca o confirmare a suspiciunilor față de europenii perfizi, obsedați de confortul material, dar dependenți de-a dreptul infantil de protecția militară americană. Când lucrurile se complică şi devin urâte, europenii pleacă cu coada între picioare, spun aceşti americani.
Este adevărat că două conflagrații mondiale cumplite au făcut ca majoritatea europenilor (Marea Britanie e o poveste oarecum diferită) să nu mai fie extaziați de aura unui război. În special germanilor li s-a tăiat apetitul pentru agresiuni militare, motiv pentru care în Afganistan sunt reticenți să participe la altceva decât simple activități de poliție. Cu gândul la Ypres, Varşovia sau Sta-lingrad, ca să nu mai vorbim de Auschwitz şi Treblinka, mulți cred că e bine să fie aşa. Există totuşi momente când pacifismul, chiar şi în Germania, este o reacție nepotrivită la o amenințare serioasă.
Oricum ar fi însă, pacifismul nu este o explicație suficientă pentru ce s-a întâmplat în Olanda. Motivul pentru care olandezii au rezerve în a continua misiunea din Afganistan nu este trauma celui de-al doilea război mondial, ci un mic oraş bosniac numit Srebrenica. La mijlocul anilor ’90, olandezii s-au oferit voluntari să apere Srebrenica de forțele generalului sârb Ratko Mladici. Sub egida Națiunilor Unite, olandezii, înarmați doar cu armament uşor personal, nu puteau lupta decât ca formă de autoapărare.
Sprijinul aerian, deşi promis, nu a venit niciodată. Ostatici luați din rândurile olandezilor au fost amenințați cu execuția. Lumea a asistat apoi cum nefericiții olandezi le-au permis sârbilor lui Mladici, înarmați până în dinți, să masacreze aproximativ 8.000 de bărbați şi băieți din populația bosniacă musulmană.
Nici atunci desfăşurarea evenimentelor nu a avut nimic de-a face cu pacifismul, ba, din contră: principalul motiv pentru care olandezii au permis să fie manevrați într-o situație imposibilă, fără sprijin militar din partea ONU sau a aliaților NATO, a fost ambiția de a avea un rol important, de a fi luați în serios de puterile mai mari, cum s-ar spune, de a se juca cu copiii mai mari. Au rămas cu buza umflată. Acum, că olandezii şi-au îndeplinit misiunea în Afganistan, social-democrații vor să se asigure că situația de atunci nu se va mai repeta.
Speranța de a putea boxa la o categorie superioară față de greutatea sa reală şi de a influența SUA a fost şi motivul pentru care Marea Britanie s-a alăturat invaziei din Irak, deşi opinia publică era setată împotriva acțiunii. Tony Blair s-a scăldat în lumina reflectoarelor, chiar dacă lumina venea, de fapt, prin reflexie, de la SUA.
Dar nu vorbim aici doar de aroganță națională, pentru că a fost expusă astfel una dintre condițiile fundamentale ale Europei Occidentale postbelice. În schimbul protecției SUA, aliații europeni tind să se alinieze cuminți la politicile americane de securitate. Acesta e motorul care a ținut NATO în funcțiune din 1949. Avea sens, cât timp NATO făcea exact ce era menită să facă: să-i țină pe sovietici la distanță (şi, sotto voce, pe germani la respect).
După prăbuşirea URSS, NATO s-a trezit subit că nu mai are un scop clar (nici germanii nu mai trebuiau ținuți la respect). Nu e niciodată uşor pentru o democrație să mobilizeze oamenii pentru acțiuni militare. A fost nevoie de un atac japonez direct asupra marinei americane pentru a atrage America în al doilea război mondial. Iar când fosta Iugoslavie aluneca serios pe panta violenței în anii ’90, nici americanii, nici europenii nu au vrut să intervină. Până când forțele NATO au intrat, în sfârşit, în acțiune împotriva sârbilor, 200 de mii de bosniaci musulmani fuseseră deja ucişi.
O alianță militară fără un inamic comun bine conturat, sau fără un obiectiv comun, devine aproape imposibil de menținut. NATO este în continuare dominată de SUA. Aliații europeni stau în continuare drepți, măcar pentru a ține alianța în stare de funcționare – şi cu speranța că ar putea influența totuşi, într-o oarecare măsură, singura superputere rămasă pe lume. Asta înseamnă că europenii participă la aventuri militare inițiate de SUA, deşi interesele naționale sau europene sunt departe de a fi fost clarificate.
E greu de prevăzut cum această situație s-ar putea perpetua mult timp de acum înainte. Statelor democratice nu le poate fi cerut să-şi sacrifice sângele soldaților fără un sprijin solid din partea cetățenilor. Singura soluție ar fi ca europenii să-şi reducă dependența față de SUA şi să-şi asume o mai mare responsabilitate pentru propria apărare.
Dar acest obiectiv nu poate fi atins la nivel pur național. Nici o țară europeană nu e destul de puternică pentru aşa ceva. În absența unui guvern european nu poate exista însă o politică de apărare comună, ca să nu mai amintim de o armată comună. Ca la problemele zonei euro: doar unitatea politică le-ar putea rezolva, dar ea reprezintă un pas pe care cei mai mulți europeni nu vor încă să-l facă.
Suntem astfel prinşi într-un statu quo nesatisfăcător, în care NATO îşi caută un rol, americanii îşi permit tot mai puțin să fie jandarmul lumii, iar europenii se străduiesc să-şi definească un interes comun. Alianța formată în războiul rece va deveni din ce în ce mai fragilă. Pentru că, indiferent care sunt interesele Europei, e puțin probabil ca ele să fie reprezentate de un război aparent interminabil cu talibanii.
Ian Buruma predă democrație, drepturile omului şi journalism la Bard College.
Ultima sa carte, „Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents” („Îmblânzirea zeilor: religie şi democrație pe trei continente”), a fost recent publicată de Princeton University Press.
© Project Syndicate 2010 www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesați http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/wolf20.mp3
