Miniştri de Externe ai statelor NATO se reunesc marţi şi miercuri la Bruxelles pentru a discuta pe marginea unei agende suficient de dificile pentru ca nimeni să nu se aştepte la minuni, iar asta chiar dacă sunt şanse serioase ca aliaţii să convină până la urmă asupra desfăşurării de rachete Patriot pe teritoriul Turciei, pentru a răspunde eficient în cazul unor atacuri aeriene siriene, inclusiv chimice.
Subiectul este unul de maximă actualitate şi urgenţă, de la Departamentul de Stat al SUA şi până la responsabilii europeni vorbindu-se deja deschis despre pericolul potenţial pe care îl prezintă, din acest punct de vedere, regimul Assad. Cum, însă, dosarul sirian a fost abordat de la bun început de către comunitatea internaţională în termeni de „realipolitik” şi mai puţin umanitar, hotărârea aliaţilor de a-i pune pe ruşi în faţa faptului împlinit şi, astfel, a-i irita serios într-o perioadă deja tensionată, are, evident, un resort cât se poate de profund: desfăşurarea rachetelor Patriot va fi semnalul că statele NATO îşi respectă angajamentul fundamental, acela de a sări în apărarea aliatului aflat în pericol. De data asta, Turcia se află în prima linie, iar un NATO ezitant nu ar putea conduce decât la costuri, pentru unitatea Alianţei, greu de decontat pe termen lung.
Şi totuşi, primul de pe agenda de priorităţi a ministerialei din 4 şi 5 decembrie nu este nici războiul civil din Siria, nici complexitatea relaţiei cu Rusia şi nici ceea ce ţine de extindere, fie că ea vizează fostul bloc sovietic (Georgia) sau Balcanii (Macedonia, Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi Croaţia).
Nu, prioritatea la actuala întâlnire a miniştrilor de Externe din statele aliate este Afganistanul. Mai exact, retragerea accelerată a NATO dintr-o aventură militară care a durat aproape un deceniu, a costat un număr mare de vieţi omeneşti, a generat cheltuieli de peste un trilion de dolari (efortul cumulat al SUA şi NATO) şi care a pus la grea încercare deopotrivă răbdarea cetăţenilor, dar şi pe cea a politicienilor europeni şi americani.
Din acest punct de vedere, calendarul retragerii, gândit încă de la Summitu-ul NATO de la Lisabona, a fost bătut în cuie la ultima întâlnire de acest tip a aliaţilor, cea de la Chicago, în luna mai a anului în curs.
Provocările
Discuţia interesează îndeaproape România, care a contribuit strâns la efortul militar al Alianţei şi care, conform ultimelor date publice disponibile, desfăşoară în prezent aproape 1.800 de trupe. Administraţia Obama a pledat intens pentru transferul responsabilităţilor privind securitatea din Afganistan către forţele locale, iar europenii au fost cei mai fericiţi de vântul care bate la Washington.
Retragerea propriu-zisă se face în etape, astfel încât în decembrie 2014 socotelile să fie încheiate. Pentru România, asta ar însemna ca aducerea acasă a militarilor să se petreacă undeva pe la mijlocul lui 2013 sau puţin după, dar, susţin diplomaţii de la Bruxelles, o dată exactă va putea fi cunoscută la mijlocul primăverii viitoare.
Marţi şi miercuri, scenariile posibile vor prinde un contur şi mai pronunţat, fiind programate mai multe runde de discuţii între miniştri de Externe ai statelor implicate, dar detaliile cele mai interesante sunt departe de a se reduce la atât.
De ce? Pentru că ideea retragerii, odată a agreată, a adus cu sine o întrebare normală: ce rămâne în loc? Cu implicaţia cât se poate de banală: este Afganistanul capabil să ia problema securităţii în propriile mâini? Mai mult: ce se întâmplă dacă trupele străine pleacă şi autorităţile de la Kabul eşuează, ţara reintrând astfel într-o spirală periculoasă şi pentru proprii cetăţeni, dar şi pentru stabilitatea regiunii?
Ei bine, statele NATO şi-au propus să gestioneze plecarea din Afganistan pornind tocmai de la acest gen întrebări, fapt pentru care planficatorii Alianţei şi liderii ei politici au gândit un set de soluţii care, la prima vedere cel puţin, oferă răspunsuri şi ar putea înlătura temeri.
Despre ce este vorba? Pe de o parte, NATO pleacă, dar nu de tot. Adică, deşi îşi retrag grosul militarilor şi aparaturii, ţările aliate trimit, şi o vor face în continuare, grupuri de instructori care să pună la punct, din perspectiva pregătirii, trupele afgane (poliţie şi armată) pentru a face faţă noii provocări.
Liderii politici şi militari au în vedere ca, în final, menţinerea stabilităţii să fie asigurată de 352.000 de trupe afgane echipate şi instruite de NATO. În logica asta intră şi conceptul de retragere treptată, astfel încât forţele locale să preia integral controlul ţării, regiune cu regiune. Iar regiunile sunt cinci. Până la acest moment, se vorbeşte de un obiectiv realizat în proporţie de 75-80%, iar până în decembrie 2014, procentul va trebui să fie de 100%.
Etapa a doua prevede ca NATO să continue să finanţeze securitatea afgană timp de încă un deceniu – între 2014 şi 2024. Asta va presupune şi staţionarea câtorva mii de militari (probabil majoritatea americani) şi după 2014, în scopuri legate de instruire, dar şi de operare a unor tipuri de armament pe care armata afgană nu îl deţine (aviaţie, de pildă) sau nu ştie încă să-l folosească.
Comunitatea internaţională implicată în normalizarea situaţiei din Afganistan, inclusiv prin transferul de responsabilitate către forţele de securitate locale, se apropie de realizarea ţintei de 352.000 de trupe pregătite şi echipate pentru menţinerea ordinii în ţară. Însă procesul nu este ocolit de câteva probleme majore.
Cea mai gravă este aceea a civililor care ajung accidental în postura de victime. În ciuda pregătirii intense de care au parte trupele afgane, lipsa lor de experienţă face ca numărul celor ucişi în urma unor erori să se ridice lunar la peste jumătate din câţi au decedat pe tot parcursul anului trecut urmare a greşelilor făcute de forţele străine (în jur de 500). Asta, conform datelor furnizate de oficiali. Unii ziarişti din Afganistan vorbesc, însă, de un număr mai mare, peste 500 pe lună, în loc de peste 300.
În al doilea rând, e vorba strict de bani. Potrivit estimărilor făcute de experţii NATO, în perioada post 2014 va fi nevoie de circa 4,1 miliarde dolari pe an pentru finanţarea poliţiştilor şi militarilor afgani care vor ţine locul militarilor din trupele ISAF. Iar suma ar acoperi, potrivit mai multor surse, cheltuielile aferente nu celor 352.000 de trupe, ci pentru circa 230.000.
Acest tip de efort financiar susţinut va constitui o provocare majoră pentru Alianţă. Semnele de întrebare au legătură şi cu trecutul, dar şi cu viitorul imediat. Pe de o parte, pentru că există deja experienţa unor divergenţe între aliaţi privind gradul de implicare, financiară şi militară, a unora şi altora. Un semnal relevant este şi acela că statele membre NATO sunt tot mai puţin dispuse să contribuie la bugerul propriilor armate cu minimul de 2%, aşa cum este prevăzut, din moment ce aceia care o fac pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână.
Pe de altă parte, nu doar că Europa şi America traversează de ani buni o criză majoră, dar contextul geopolitic, departe de a fi unul calm, se inflamează în mai multe părţi ale globului, simultan.
În al treilea rând, potrivit mai multor surse, sumele disponibile pentru necesarul întreţinerii forţelor de securitate afgane ar acoperi o perioadă de cinci ani (până prin 2017), astfel că, pentru a acoperi integral proiectul deceniului de consolidare a Afganistanului, din punct de vedere financiar, rămân de făcut eforturi serioase.
De reţinut, însă, că liderii statelor şi-au luat în repetate rânduri angajamentul că nevoile post-retragere ale Afgansitanului vor fi asigurate, în ciuda tuturor dificultăţilor. Chiar dacă premisele nu par întotodeauna cele mai încurajatoare, oficialii NATO mizează pe acest angajament fie şi din simplul motiv că, spun unii dintre ei, calculul rece arată că lumea va avea mult mai mult de pierdut de pe urma unui Afganistan care se prăbuşeşte din nou şi mult mai mult de pierdut dacă trupele străine ar fi nevoite să staţioneze ani buni de aici înainte, cum au făcut-o şi în ultimii aproape 10 ani.
În fine, o altă variabilă extrem de importantă: în ipoteza în care banii vor exista şi disponibilitatea de a fi viraţi Afganistanului pentru scopul prezentat mai sus nu se va altera în timp, ce canale au la dispoziţie statele aliate, astfel încât sumele să fie utilizate corect?
Întrebarea este validă (iar la un astfel de mecanism se lucrează de pe acum) dată fiind corupţia endemică de la Kabul. În condiţiile în care numeroşi oficiali din jurul preşedintelui Hamid Karzai şi rude ale sale sunt suspectaţi că au drenat, în interes personal, fonduri de sute de milioane de dolari şi în condiţiile recentului scandal penal al cărui protagonist principal este însăşi Kabul Bank, lucrurile se complică la scară mare.
Aşa cum implicarea în sine a constituit un test esenţial pentru NATO şi statele nemembre care au pus umărul la stabilizarea Afganistanului, ieşirea definitivă din scenă a forţelor internaţionale ar putea deveni o sarcină încă şi mai complicată.
Iar asta, în condiţiile în care unii diplomaţi nu se feresc să recunoască, neoficial, că operaţiunea din această ţară, chiar dacă nu a fost un eşec, nici nu poate fi considerată o misiune cu adevărat îndeplinită, dată fiind situaţia politică, economică şi de securitate din zonă.
Şi, mai mult decât atât, tot la nivel diplomatic, şi tot neoficial, se înmulţesc temerile că, în câţiva ani, Afganistanul şi-ar putea urma propria cale: desprinderea unor regiuni una de alta, în ciuda eforturilor internaţionale de a menţine unitatea acestui stat.
Dincolo de Afganistan – dosarele „sovietice”
Chiar dacă face obiectul uneia dintre cele mai interesante părţi a întâlnirii minştrilor de Externe ai NATO din 4 şi 5 decembrie, discuţia din Consiliul NATO-Rusia rămâne în continuare una dificilă, marcată fiind şi de întârzierea prelungită cu care Kremlinul a desemnat un ambasador, în locul buzduganului lui Putin, Dmitri Rogozin, însărcinat mai nou cu gestionarea problemei transnistrene. Situaţia devine şi mai iritantă în contextul în care aliaţii se lovesc de interesele Moscovei fie că vorbim de cazul absurd de dramatic al Siriei, de scutul anti-rachetă sau de extindere (vezi cazul Georgiei sau relaţia cu Ucraina).
Pe de altă parte, fixată şi ea pe agendă, măsurarea progreselor Georgiei – esenţiale pentru o eventuală admitere în NATO a micului stat din fostul blocul sovietic – nu pare să ofere destul combustibil pentru ca, în finalul reuniunii, să se ajungă la surprize.
Asta nu înseamnă că entuziasmul Alianţei în privinţa unei eventuale cooptări a acestei ţări dă semne să dispară, dar conflictul de acum câţiva ani cu Rusia şi recentele agitaţii politice de la Tbilisi i-au determinat pe oficialii de la Cartierul General din Bruxelles să se ghideze după un singur reper: precauţia, în forma ei maximă.
După cum zicea deunăzi un diplomat bine conectat la agenda Alianţei, dar şi la calculele particulare ale Statelor Unite, poarta rămâne deschisă pentru georgieni, fapt confirmat şi de declaraţia finală a Summitu-ului de la Chicago din luna mai, dar orizontul unei aderări la NATO ar putea depăşi lejer un deceniu, spre un deceniu şi jumătate.
