Suntem la un concurs inter-școlar pe teme științifice, undeva în Occidentul nord-american, progresist și inclusiv, în care nimeni nu trebuie lăsat la o parte. Juriul lansează întrebarea: câți oameni au ajuns să pună piciorul pe planeta Marte până acum? Cei trei competitori, după câteva minute de gândire, dau răspunsurile: unul zice 25, altul 15, ultimul 10. Se declară câștigător elevul care a spus că pe Marte au ajuns 10 oameni, pentru că e „cel mai aproape de adevăr“ (adevărul fiind că nicio ființă umană nu a ajuns încă pe acolo).
Mai departe, o altă întrebare grea: știindu-se că apa fierbe la 100 de grade la nivelul mării, să se indice la câte grade fierbe apa pe Vârful Everest. Iarăși elevii cad pe gânduri, calculează și apoi se îmbulzesc să dea răspunsuri: 120, 110, 105 grade. Câștigă, evident, cel care a spus 105, răspunsul „cel mai aproape de adevăr“ (fierberea apei pe Everest începe la 71 de grade Celsius, din cauza presiunii scăzute).
La o altă probă, la care trebuia să se efectueze scăderea 1 minus 0,8, elevii scot calculatorul de buzunar și folosesc de zor degetuțele ca să afle minunea de rezultat: 0,2! Exact ceea ce le trebuie când vor crește mari și vor ajunge casieri la supermarket, fiind capabili să dea corect restul la sută.
Ce mi se pare înfiorător aici este descurajarea discernământului științific – nu este vina elevilor, ci a sistemului și a celor ce aleg să premieze „cel mai aproape răspuns“. Practic, adevărata problemă pusă de primul exercițiu nu era să ghicești un număr, ci să îți pui măcar întrebarea dacă oamenii au atins deja capacitatea de a ajunge pe Marte. În acest sens, diferența între 1 și 0 este mult mai mare decât între 10 și 20, căci implică un salt calitativ uriaș, între a fi și a nu fi.
Iar la a doua, informația relativ banală (pe vremea mea) a scăderii temperaturii de fierbere odată cu presiunea (și a presiunii cu altitudinea) se pare că este total străină elevilor de azi. Bineînțeles, ideea principală a școlii moderne occidentale este să nu descurajăm bieții copii cu povara răspunsurilor exacte, să nu cumva să obosească memorând și să nu fie infectați cu virusul capitalist al competiției.
Nu mai vorbesc de faptul că orice eveniment sau personaj istoric mai vechi de secolul XVI înseamnă pentru elevul nord-american de rând curată pre-istorie! Alexandru Cel Mare, Traian (nu Băsescu, ci celălalt), Luther, Adam și Eva sunt cu toții contemporani cu omul de Neanderthal, iar cunostințele de geografie se reduc la a indica pe hartă capitala propriei țări și la enumerarea corectă a singurului stat vecin.
Școala publică occidentală tinde să reducă educația la o simplă memorare de fapte fără semnificație, iar atunci când memoria nu te mai ajută, să „ghicești“ răspunsul cel mai apropiat cantitativ.
Nu doresc nimănui să ajungă vreodată pe mâna vreunui chirurg format la astfel de școli, care să opereze „organul cel mai apropiat“ de cel bolnav și să considere astfel că „operația a reușit“, deși pacientul a sucombat!
În schimb, pe partea opusă a globului, într-o școală generală oarecare din România, la un test de clasa a II-a (copii de 8-9 ani), se pun întrebări de genul:
1. Aricel are vârsta cât dublul sfertului jumătății lui 16. Câți ani are Aricel?
2. Care este cel mai mare număr natural par de trei cifre care are la sute jumătatea cifrei zecilor?
Desigur, copilul capabil să răspundă la aceste întrebări – dacă el există – va crește cu laudele profesorilor, va fi dat la ziar, va participa mai târziu la olimpiade internaționale, va ajunge să fie admis la Harvard, MIT sau Yale, în timp ce școala lui se va mândri cu el pe vecie. Restul gloatei, copilașii care nu pricep ce e cu numerele alea cu par și cu sfertul jumătății dublului, vor crește cu ideea, bine înfiptă în cap de către domnii profesorii, că sunt niste oligofreni.
Astfel, copilul nord-american are toate șansele să devină mai târziu un imbecil plin de încredere în sine, iar copilul român rămas în țară – un adult complexat de faptul că nu știe la perfecție engleza, franceza, algebra superioară, fizica cuantică și textele filozofiei grecești și se va da mereu la o parte în fața ăluia din America.
Olimpicii români vor ajunge să fie sclavii de lux ai străinilor, iar pe la noi pe acasă, șmecherașii care au trecut prin școală cu flori, săpun, pile și plagiat vor câștiga alegerile și vor ajunge să țină discursuri la ONU despre Mersul Tramvaiului, într-o impecabilă franceză învățată la repezeală între ultimele două ședințe de Guvern.
