Clujul universitar ramane vesnic restant la capitolul cel mai important: studentii. Masa mare, iute aducatoare de venituri pentru urbe si in genere putin pretentioasa, studentimea este intotdeauna nepretuita pentru politicieni la plinirea vremii electorale.
Atunci, cu mare verva, partidele politice trambiteaza o grija aproape de afectiune fata de tinerii studiosi. Li s-au promis conditii europene dintotdeauna, insa ele au ramas si dupa integrare tot in restante.
ONG-urile studentesti din tarile Uniunii Europene beneficiaza din plin de facilitati oferite, in primul rand, prin lege. Bani pentru deplasari, conferinte, patrimoniu propriu. Politicienii romani nu au dorit sa clarifice nici pana in prezent chestiunea patrimoniului fostului UTC, care ar fi asigurat o autonomie sporita miscarii studentesti din Romania si ar fi scutit-o de multe servituti ale liderilor.
Statutul de functionare a caselor de cultura studentesti – detinute in trecut de UTC – nu permite administrarea lor de catre studenti, cum ar fi fost normal. Nu mai departe de Ungaria, patrimoniul fostei organizatii de tineret a partidului comunist este administrata direct de ONG-urile studentesti.
Municipalitatea nu a facut aproape nimic pentru a usura povara chiriilor. In conditiile in care groapa demografica in care a intrat Romania dupa 1990 va afecta la un moment dat populatia universitara si, implicit, veniturile Clujului, edilii ar trebui sa realizeze din timp conditii atractive pentru studenti si sa stimuleze economia urbei.
Proiectul „Studcard” si cel privind bursele private sunt singurele evenimente notabile din ultimii ani in care autoritatile si mediul privat si-au dat mana cu comunitatea studentilor pentru imbunatatirea calitatii vietii si dezvoltarea educatiei non-formale. Aplicarea procesului Bologna s-a facut in stil romanesc.
Universitatile au redus anii de studiu in primul ciclu universitar de la 4 la 3, dar au uitat sa decongestioneze si curricula. Specializarile au evoluat diform, cu slaba aplicabilitate pe piata muncii. Am putea vorbi despre un invatamant de calitate cand studentii nu beneficiaza, de cele mai multe ori, nici macar de un suport de curs?
Conditiile de cazare in camine nu intrunesc standardele UE, chiriile si preturile sunt ridicate, calitatea invatamantului lasa de dorit. Universitatile se pretind, insa, europene si poate sunt. In ceea ce priveste unele salarii si taxele pretinse studentilor pentru orice gest al angajatilor.
Aparentele se cladesc cu eforturi, in primul rand financiare. Si cu vini pasate dintr-o curte in alta. Ba la primarie, ba la minister. Acum, ca s-a intrat in spatiul european al invatamantului superior, nu ar trebui ca universitatea – oricare ar fi ea – si politicienii deopotriva sa ia in considerare in mod real nevoile studentului, indiferent de natura problemelor sale?
