Acum că orientarea antioccidentală a USL a devenit politica oficială de stat a României, o întrebare devine legitimă: cât de reprezentativă e această orientare pentru populaţia României?
De la bun început, integrarea europeană a României a fost o ecuaţie simplistă pentru foarte mulţi votaţi şi votanţi. A primat ideea că accesul în UE va însemna preponderent libertatea de a călători şi de a cheltui multe miliarde de euro din bugetul comunitar. Faptul că europenii ne cer din ce în ce mai insistent să călătorim respectând cutumele şi legile ţărilor de destinaţie sau să cheltuim fondurile europene pentru interese publice, nu private, pare a veni ca o surpriză extrem de neplăcută.
Sub conducerea PDL, ambele subiecte au avut parte de un răspuns anemic la nivel oficial şi clientelar la nivel practic. Pentru oligarhia de sorginte nomenclaturistă care conduce azi atât PSD, cât şi PNL, aceste pretenţii occidentale sunt de-a dreptul inacceptabile. Ele reprezintă un veritabil „amestec în treburili interne“. Iar acest lucru nu pare să deranjeze majoritatea populaţiei României.
Motivul rezidă într-o schimbare semnificativă de paradigmă a reprezentării. În societăţile occidentale, în care sistemul de checks and balances funcţionează de multe generaţii, situaţia obişnuită este aceea în care elitele politice sunt rezultatul alcătuirii diferitelor straturi ale populaţiei. Altfel spus, aleşii reprezintă alegătorii.
La noi, în ultimii câţiva ani, am asistat la un proces invers. S-au scos din pălărie câţiva lideri imaturi, dependenţi şi manevrabili (modelul Ceauşescu 1965), s-au unit câteva partide cu doctrine economice contrare, iar apoi, cu un uriaş aparat mediatic de propagandă zilnică, s-a modelat mental un segment de populaţie suficient de mare care să le asigure susţinerea. În cazul nostru, alegătorii reprezintă aleşii.
Incompatibilitatea celor două modele e evidentă. Ea nu-şi poate găsi locul nu doar în Schengen, ci în niciun fel de uniune care se bazează pe împărtăşirea unui sistem comun de valori.
Continuarea în Revista 22
