Toanele si modelele nipone apar deseori ca adevarate miscari de tip tsunami, taifun sau alunecari de teren. Dupa ce a stat la putere peste 50 de ani aproape neintrerupt, Partidul Liberal Democrat (PLD) a fost spulberat in alegerile generale. Schimbarea a mai venit o data, in 1993, cand o coalitie de partide din opozitie a ajuns pentru scurt timp la putere, cu PLD detinand totusi o majoritate in influenta camera inferioara a Dietei de la Tokyo. De data aceasta, a cazut si acest ultim bastion. Partidul Democrat din Japonia (DPJ), de centru stanga, a castigat mai mult de 300 din cele 480 de locuri in camera inferioara. PLD nu mai e la putere.
Lumea, cu fixatia ei pe ascensiunea Chinei, nu a acordat cine stie ce atentie acestei schimbari de o magnitudine de-a dreptul seismica in politica celei de-a doua economii a lumii. Politica japoneza are o imagine terna in presa mondiala. In majoritatea lor, editorii, atunci cand se ocupa de Japonia, prefera subiecte legate de extravaganta culturii pop a tineretului sau despre deviantele sexuale ale acestor taramuri indepartate.
Principalul motiv pentru aceasta stare de fapt este, desigur, ca politica nipona chiar era terna, cel putin de la mijlocul anilor ‘50, cand PLD si-a consolidat monopolul puterii. Doar fanii impatimiti ai miscarilor obscure din interiorul partidului de guvernamant se mai deranjau sa urmareasca suisurile si coborasurile sefilor diverselor factiuni, multe dintre ele provenind din familii politice ancestrale si sprijinindu-se pe finantari dubioase. Cand si cand mai erupea cate un scandal de coruptie, dar si acesta facea, de regula, parte din manevrele intrapartinice destinate a pune botnita vreunui politician prea orgolios care incerca sa puna mana pe putere inainte de-ai fi venit randul.
Sistemul functiona dupa un model bine stabilit: bosii factiunilor PLD preluau succesiv sefia guvernului, mecanismele puterii erau unse de diversele interese economice, birocrati mai mult sau mai putin capabili luau deciziile de politica economica interna, iar Statele Unite se ocupau de securitatea (de fapt, chiar de o mare parte a politicii externe) a Japoniei. Unii credeau ca acest sistem va dura la nesfarsit.
S-a afirmat intr-adevar deseori, deopotriva de catre comentatori japonezi si de cei straini, ca un stat de facto monopartit se potriveste japonezilor. Stabilitatea, bazata pe un autoritarism "soft", ar fi reteta asiatica, urmata acum de China; asiaticilor le-ar displacea contradictia dezordonata a democratiei parlamentare. Vedem cu ochiul liber ce se intampla cand asiaticii sunt atat de nesabuiti sa importe un asemenea sistem, cum ar fi in Coreea de sud sau Taiwan: in loc de dezbatere civilizata, au parte de contre si batai.
Dar, lasand de-o parte puseurile temperamentale ocazionale, democratia din Coreea si Taiwan pare remarcabil de robusta. Iar argumentul ca japonezii sau alti asiatici au o aversiune culturala fata de competitia politica nu poate fi validat istoric.
De fapt, istoria nipona este plina de revolta si conflict, iar Japonia a fost prima tara independenta din Asia cu un sistem multipartinic. Proaspata democratie postbelica a fost atat de marcata de nelinisti, de demonstratii, militantism sindical si actiune viguroasa a partidelor de stanga, incat s-a incercat deliberat eliminarea politicii din sistem si impunerea atmosferei plictisitoare a unui stat monopartinic.
Acest lucru s-a intamplat la mijlocul anilor ‘50 nu din considerente culturale, ci din motive pur politice. La fel ca Italia (poate paralela europeana cea mai apropiata), Japonia se afla in prima linie a Razboiului Rece. Conservatori din plan intern, alaturi de guvernul SUA, erau ingrijorati de perspectiva preluarii puterii de catre aripa stanga a spectrului, poate chiar de catre comunisti.
O coalitie de conservatori a format astfel, in parte cu finantare americana, un mare partid (foarte asemanator cu crestin-democratii italieni) pentru a marginaliza opozitia de stanga. In acest scop s-au folosit tactici de mana forte, in special impotriva sindicatelor, dar stratagema a functionat deoarece clasa de mijloc a acceptat un troc informal: prosperitate materiala ridicata la schimb pentru conformism politic pasiv. "Statul PLD" s-a bazat pe promisiunea din 1960 a premierului Ikeda Hayato ca veniturile familiilor se vor dubla in curand.
Tot mai marginalizata, opozitia a devenit o forta lipsita de putere reala, aproape element decorativ in vitrina statului monopartinic. Dar guvernarea monopartita naste conformism, coruptie si scleroza politica. Incepand cu ultimul deceniu, PLD si birocratia odinioara omnipotenta care conducea sistemul au inceput sa dea semne de incompetenta.
Premierul Junichiro Koizumi a oferit PLD un ultim balon de oxigen prin angajamentul de reformare a partidului incepand cu 2001. Indiferent cat a facut, tot nu a fost suficient. Rabdarea clasei de mijloc nipone, pusa la grea incercare de criza economica, a cedat in fine.
PDJ, care a castigat alegerile, nu va declansa imediat un foc de artificii politic. Liderul sau, Yukio Hatoyama, este un descendent fara carisma al unei alte dinastii – bunicul sau, Hatoyama Ichiro, a preluat postul de prim-ministru in 1954, de la Yoshida Shigeru, la randul sau bunicul ultimului premier PLD, Taro Aso.
Obiectivele PDJ suna excelent: mai multa autoritate pentru politicienii alesi, mai putin amestec din partea birocratiei, mai multa independenta fata de SUA, relatii mai bune cu vecinii asiatici, mai multa putere pentru alegatori si mai putina pentru marile afaceri. In ce masura Hatoyama si colegii sai au mijloacele necesare pentru a atinge aceste obiective ramane o intrebare deschisa.
Dar ar fi gresit sa subestimam importanta celor petrecute. Chiar daca PDJ esueaza pe termen scurt in implementarea majoritatii reformelor, faptul ca electoratul nipon a votat schimbarea va revigora democratia in aceasta tara. Iar daca sistemul va deveni ceva asemanator democratiei din Japonia anilor ‘20, in care doua partide mai mult sau mai putin conservatoare concureaza pentru putere, tot va fi preferabil statului monopartit. Orice opozitie e mai buna decat nici un fel de opozitie – ea tine guvernul in garda.
O respingere ferma a statului monopartit va avea, de asemenea, reverberatii mult peste granitele Japoniei. Arata clar ca dorinta de a avea la dispozitie mai multe optiuni politice nu se limiteaza la cateva state fericite, cele mai multe aflate in lumea occidentala. Este o lectie vitala, mai ales ca vine in momentul in care succesul economic al Chinei convinge prea multi lideri, in special in Asia, dar nu numai, ca cetatenii vor sa fie tratati ca niste copii.
