Actuala criza economica ce a readus in forta statul in prim-planul vietii economice pare sa anunte o schimbare de durata in modelul relatiei stat-economie. Desi s-au facut multe declaratii pe aceasta tema, nimic nu este inca foarte clar, cu exceptia, poate, a faptului ca nici statul, nici pietele nu pot exista unul fara celalalt.
In cautarea unei solutii, multi oameni politici privesc inapoi, catre vremurile in care statul detinea parghii directe de control al economiei. Este poate util – chiar cu riscul unei simplificari excesive – sa ne amintim ca pe parcursul ultimelor doua secole statul s-a "reinventat" de mai multe ori in relatia sa cu mediul economic.
A trecut astfel de la statul monarhic dominant, in care dreptul de a face afaceri era un privilegiu acordat supusilor caz cu caz, in functie de merite individuale si de interesele coroanei, la statul subordonat intereselor lumii afacerilor din perioada interbelica, ce a condus la nationalism, protectionism economic si a contribuit in final la criza, dictatura si razboi. Traumele crizei din 1929-1933 si ale celui de-al doilea razboi mondial au impus in anii ’50 o noua reinventare majora a statului, care isi asuma un rol substantial in conducerea economiei, nu doar indirect, prin politici fiscale si monetare, dar si direct, prin controlul exercitat asupra intreprinderilor de stat sau chiar printr-o "planificare indicativa" la care sunt invitati sa adere agentii privati. Toate acestea, acompaniate de o dezvoltare fara precedent a unor sisteme cuprinzatoare de redistribuire a veniturilor si de asistenta sociala. Pietele continua totusi sa functioneze, desi cu multe constrangeri si distorsiuni.
In aceeasi perioada, in tarile comuniste se desfasoara primul experiment ce incearca suprimarea pietelor (considerate injuste si haotice!) si inlocuirea lor cu conducerea planificata bazata pe proprietatea de stat.
Cele doua modele economice se concureaza, stimuleaza si emuleaza reciproc timp de cateva decenii, fara ca pentru o vreme sa fie decis clar un castigator. In anii ’70 apar tot mai multe semne ca acest tip de relatie intre stat si economie si-a atins limitele. In lumea occidentala se instaleaza un deceniu de marasm economic, caracterizat de "stagflatie", combinatie pernicioasa de inflatie inalta, stagnare a cresterii economice si somaj ridicat. Lumea comunista a incercat, ici si colo, unele reforme ce nu au mers suficient de departe pentru a redresa economia care spre sfarsitul deceniului opt este in pragul colapsului.
Relatia dintre stat si afaceri este din nou reinventata la inceputul anilor ’80, cand Margaret Thatcher si Ronald Reagan pun in aplicare un vast plan de retragere a statului din economie prin privatizare si dereglementare. Din jucator, statul se limiteaza la rolul de arbitru care stabileste cadrul de functionare a pietelor, urmareste respectarea regulilor si furnizeaza servicii publice. Noua relatie dintre stat si afaceri pune bazele unei perioade de avant economic de doua decenii. Succesul este atat de mare, ca noul model este preluat de toate tarile dezvoltate si este predicat drept calea de urmat pentru tarile in curs de dezvoltare. Statele care au abandonat modelul comunist dupa 1990 au operat cele mai ample schimbari in acest domeniu, prin privatizari masive si abandonarea conducerii economiei direct de catre stat.
Dupa o perioada de dezorientare, pietele lor au inceput sa functioneze si, dupa anul 2000 indeosebi, rezultatele au inceput sa apara: integrarea in Uniunea Europeana atesta succesul in realizarea unor piete functionale, iar cresterea economica sustinuta promite recuperarea decalajelor fata de tarile dezvoltate.
Este greu de crezut ca vreuna dintre solutiile din trecut ar putea sa serveasca astazi drept model pentru redefinirea relatiei dintre stat si economie. Lumea de astazi este mult mai deschisa si interdependenta decat cea de acum cateva zeci de ani, iar asteptarile cetatenilor merg astazi mult mai departe decat asigurarea nevoilor de baza. Oamenii politici de pretutindeni au inceput sa avanseze idei pentru un nou tip de relatie intre stat si economie, un prim pas fiind in directia intaririi functiilor de reglementare si control al pietelor de catre autoritatile publice. Transferul unora dintre atributiile statului catre organisme supranationale este, de asemenea, o tendinta semnificativa, care ar putea sa joace un rol important in actuala reinventare a statului. Dar nu este exclus nici sa asistam la o reintoarcere la protectionism si izolationism – o alegere care in trecut nu a condus la lucruri bune.
