După un lung şir de eşecuri istorice ale procesului de construcţie şi reconstrucţie în raport cu Europa – dar mai ales după ultimele dintre acestea, eşecul tranziţiei şi al posttranziţiei -, România trebuie să se reinventeze. Altfel se va dizolva, mai mult sau mai puţin lent, în creuzetul european. Iar tendinţa e clară: când milioane de români pleacă pentru că se simt nefolosiţi sau inutili, deja mitul comunitar nu mai funcţionează. Vraja s-a topit. Iar diaspora, fie ea veche sau recentă, se confruntă cu criza de identitate. Astăzi cel mai nou eşec de etapă, cel al aderării la spaţiul Schengen, ne pune din nou în faţa dilemei: cât de europeni suntem? Şi dacă chiar ne simţim europeni, ce fel de europeni suntem? Ce fel de Românie ne dorim şi în ce fel de Europă?
Căci Europa, încă de la începuturile sale greceşti a desemnat un occident mereu în mişcare, mereu mai occidental. Mai întâi, prin Europa se înţelegea partea de apus a Asiei Mici şi îi deosebea pe grecii din această parte, curajoşi şi războinici, de orientalii înţelepţi şi organizaţi din Persia. Mai apoi, lumea latină a preluat moştenirea europeană şi a mutat şi mai spre vest Europa, pentru ca, atunci când contururile Europei actuale începeau să trimită spre lumea de astăzi, echivalenţa să se facă cu Imperiul Roman de Apus şi creştinătatea occidentală, deci cu lumea catolică. În raport cu această Europă, regiunea în care se află România de astăzi aparţinea primului Orient, cel bizantin, mai puţin periculos, dar totuşi straniu.
Pe când cel de-al doilea Orient, cel care mai face şi astăzi frică, era deja cel islamic.
Dar această primă Europă medievală, cea care depăşeşte limitele vechii romanităţii – o ştim deja din lucrările lui Jacques Le Goff -, conştientiza doar componenta creştină. Tendinţele universaliste şi civilizatoare care vor defini vreme de mai bine de un mileniu Europa încep să se manifeste o dată cu Papa Grigore I cel Mare (590-604), cel care a trimis primii misionari în Anglia şi ţările germanice, dincolo de graniţele tradiţionale ale lumii romane. Însă europenitatea ca formă de apartenenţă la o civilizaţie comună apare doar în secolul al XV-lea, atunci când Papa Pius II (1458-1464) îi defineşte drept europeni pe locuitorii continentului pentru a da o bază sentimentului de solidaritate împotriva ofensivei turceşti. Între cele două momente, Europa se constituie mental atât prin diferenţierea faţă de islam, cât şi prin cea faţă de Bizanţ.
Şi dacă definirea identitară a Europei s-a realizat în raport cu celălalt, iar partea aceasta de continent nu era acum o jumătate de mileniu, dar nici acum două sute de ani, ca europeană, ci ca primul cerc al barbariei, sigur, mai puţin fioros decât cel al islamului, dar totuşi straniu şi necivilizat, cum s-ar fi putut în doar câteva generaţii, ca imaginarul colectiv să se schimbe? Căci – şi o ştim atât de la istoricii mentalităţilor, cât şi de la sociologi, psihologi sociali sau comparativişti – ceea ce se schimbă cel mai greu în istorie este mentalitatea sau, dacă preferaţi, cultura şi valorile comunităţii. Iar eşecul României a fost unul al digerării identităţii europene. După o mie de ani de afirmare ofensivă a ortodoxiei, europenizarea – un exerciţiu pe care elitele nu au putut sau nu au ştiut, ori pur şi simplu nu au vrut să-l împărtăşească cu „poporul” – se dovedeşte dificilă. Căci faţă cu „noii barbari”, cu obiceiuri stranii, o bună parte a europenilor, cei conservatori şi de dreapta, care se tem de viitor şi schimbare, au reacţionat prin respingere. Şi dacă în prima fază, în plină ofensivă neoliberală, reacţia lor a fost ocultată de creşterea economică, acum, în plină criză, când demonii trecutului au reînviat, aceştia presează împotriva primului cerc al barbariei. Şi în acest cerc se află şi Grecia, dar şi Bulgaria şi România.
Acest blocaj poate fi depăşit doar printr-un efort de redefinire, care să ne permită să ne asumăm fără complexe identitatea europeană, transformând-o gradual în raport cu propria noastră individualitate, eventual filtrată prin raportare la moştenirea comunitară reformată. E ceea ce încercau, dar nu au reuşit să ducă până la capăt, şi promotorii Şcolii Ardelene. Sau, ca de atâtea ori până acum, putem reacţiona emoţional şi respinge în numele tradiţiei ancestrale un Occident care pare să nu ne vrea. Dar care, de fapt, nu ne înţelege pentru că nu putem comunica. Iar în comunicare întotdeauna sunt cel puţin două părţi. Din această dilemă încă nu am putut ieşit!
