Într-un an care a început cu Charlie Hebdo și s-a încheiat cu perechea californiană convertită la fundamentalism mitraliindu-și toți colegii la petrecerea de Crăciun, e momentul să ne întrebăm cum, când și unde se va sfârși conflictul civilizațiilor, renăscut în mileniul trei, și de care nimeni nu mai este la adăpost. La sfârșitul acestui an au fost dejucate atentate la Hanovra, Roma, Bruxelles și Londra, dar cum există atâtea nuclee de fundamentaliști chiar în sânul minorităților islamice din Occident, iar conflictul din Siria, care îl întreține, nu se poate rezolva din cauza intereselor contradictorii ale rușilor, turcilor, puterilor arabe din zonă și Occidentului, este limpede că generația noastră va trăi cu această amenințare încă mulți ani.
Samuel Huntington a explicat conflictul civilizațiilor prin fragmentare, datorată prăbușirii ordinii globale bipolare a războiului rece. Lumea ulterioară celor două centre de putere este multipolară, în loc de doi hegemoni globali – SUA și URSS – și, ca atare, vor exista mult mai mulți hegemoni regionali (China, Turcia etc.) care vor acționa în zona lor de interes. Conflictele din viitor vor fi explicate mult mai mult prin identitățile și tradițiile părților în conflict (civilizații) decât prin viziuni diferite asupra organizării economice și sociale (ideologii).
Huntington pare să fi avut integral dreptate. Anul 2015 a văzut cea mai gravă criză umanitară de la genocidul din Rwanda – conflictul din Siria, ca și nenumărate puncte de criză în Africa și Asia. Deși fiecare are explicații foarte localizate și speciale, există ceva în comun între mare parte din ele – existența unei ideologii civilizaționale, cea a fundamentalismului islamic, care folosește aceste conflicte și probleme locale pentru a duce un război global contra Occidentului. Fundamentalismul este o combinație de ideologie și de abordare a luptei politice foarte asemănătoare bolșevismului, adică o încercare de a propune o ordine ideală, de la care promotorii se pot sustrage oricând, ca fiind deasupra oricărei legi, dar în care populația căreia i se aplică nu e niciodată consultată. Originile sale sunt mult mai vechi – dar începutul său ca mișcare în Orientul Mijlociu și Africa poate fi trasat aproximativ la răscoala unui Mahdi contra puterii egiptene, acela autoproclamându-se salvator al religiei islamice, în Sudanul ultimei părți a secolului XIX. Și atunci, ca și azi, Occidentul oscila între a interveni în țările cu care avea legături (Egiptul era practic guvernat fiscal de englezi, cum guvernează azi FMI multe țări, datorită falimentului lor provocat de proasta guvernare a investiției în Canalul Suez) și a sta deoparte (premierul Gladstone a scris rânduri memorabile despre faptul că intervenția occidentală trebuie să se limiteze la evacuarea teritoriului de cei care ar fi eventual în pericol, și nu la „datoria împovărătoare de a asigura localnicilor o guvernare justă“. Aceste două școli de gândire – cea realistă, care spune, vorba din Star Trek, The Next Generation, că „nu trebuie să intervii niciodată în viața altor civilizații“, și cea intervenționistă, care spune că nu-i poți lăsa pe localnicii slabi să fie masacrați de cei tari (cam la asta se rezumă orice conflict) și trebuie să încerci să acomodezi toate tendințele într-o formă oarecare de împărțire a puterii (power-sharing), sunt identice până în zilele noastre. Bush Junior era un urmaș al generalului Gordon, care a apărat Khartum-ul de Mahdi (păstrând proporțiile, Gordon era un om infinit mai complex), iar Obama e un Gladstonian. Problema este însă că discuția despre intervenție sau non-intervenție e adesea falsă. Sigur că nu putem interveni peste tot, nu avem resurse, nu înțelegem bine zonele și problemele, dar intervenția cea mare există și a avut loc deja, ea este însăși existența Occidentului, a globalizării, a ONU, a unor tratate universale de drepturile omului, acorduri de schimb, până și a Convenției Națiunilor Unite contra Corupției, ratificată de peste 160 de țări, care spune, pe scurt, că toată lumea se angajează să aibă o guvernare pe bază de consultare, fundamentare rațională și participare publică, ale cărei norme sunt integritatea și impersonalitatea (toată lumea tratată la fel, indiferent cine e), cu alte cuvinte o guvernare modernă, pe baza acelui universalism etic al cărui fir luminos l-am urmărit în cartea mea de la Cambridge de la Cicero pe biroul lui Thomas Jefferson din Monticello.
Conflictul dintre fundamentalism și noi nu este urmarea conflictului cruciat, că Occidentul nu e urmașul primilor cruciați occidentali care în 1099, când au luat Ierusalimul, i-au masacrat la un loc pe arabii, evreii și creștinii care trăiau acolo (pentru pradă), sau care la 1204 au făcut praf cel mai civilizat oraș al lumii, Constantinopolul, din același motiv. ISIL, promotorii califatului și continuatorii Mahdi, pe ale cărui teritorii se luptă și azi în Africa, distrug (de exemplu Timbuktu, sit UNESCO, în Mali) monumente islamice, la fel ca și monumente păgâne (Palmyra), sau monumente asiriene în Irak. Ei luptă contra noastră nu pentru că suntem creștini, ci pentru că suntem promotorii unei ordini universale, aceea în care UNESCO proclamă valori ale patrimoniului umanității, ca și cum umanitatea ar fi un singur tot.
Or, acesta e conflictul real și de bază, ei nu cred și nu vor o singură umanitate, un singur set de norme privitoare la drepturile omului, la justiție și la state de drept, la egalitatea sexelor, la neutralitatea religioasă a statului și așa mai departe. De asta adepții ISIL sunt mai ales recrutați din deșeurile comunității islamice din Occident, din underclass-ul suburbiilor și ghetourilor din Manchester, Bruxelles și Paris, adică exact din cei care au fost în conflict personal cu ordinea asta. Fratele de succes care și-a luat diploma de bac este francez și merge la moscheea autorizată, cel care a avut necazuri cu poliția de la doisprezece ani are ocazia să devină proprietarul unei case în Raqqa (abandonată de o familie de medici sirieni care traversează pe jos Macedonia ca să ajungă în Germania), să capete un salariu doar ca să își arate mușchii și să tragă în oameni fără apărare și mai ales să înceteze a mai fi un neadaptat, ci parte a unei comunități de oameni ca el. Cei circa treizeci de mii de luptători ISIL, care au pus mai multe țări occidentale în situația absurdă de a închide frontierele la ieșire anul trecut (ca să nu mai meargă voluntari în Siria), au acum drept de viață și de moarte în nordul Irakului și Siria asupra a circa opt milioane de oameni, poate mai mult, de la care percep taxe, ca un stat adevărat, principala lor sursă de venit pe lângă petrol și statui furate din muzee, pe care le vând pe piața neagră când nu le calcă cu buldozerul.
La această situație am ajuns nu pentru că Occidentul a greșit luând o atitudine sau alta, ci pentru că am oscilat între cele două atitudini. Intervenția în Irak a lui Bush a fost o eroare, dar retragerea lui Obama a fost greșeala care a pus capac. Era clar că irakienii vor redeveni sectari, că nu vor acomoda toate tendințele – și cei care au fost excluși din guvernarea locală sunt cei care au născut ISIL. Assad e inacceptabil pentru că a folosit gaze toxice, dar Putin nu îi va da drumul din brațe. Scena e deci programată pentru mulți ani de mizerie, refugiați și bombe, timp în care pe multe fronturi mici, Mali, Nigeria, Pakistan, luptăm zilnic.
Acum zece ani exact am scris în Anii de antrax în 22, într-un text numit Lenin și Obama, că ideologiile identitare, naționalismul secular observat de mine în fosta Iugoslavie pe vremea când am scris Votanții lui Milosevic, sau naționalismul religios afișat de Al-Qaeda, nu vor putea fi lichidate de noi, că aceste grupuri vor crea undeva un califat unde vor impune legea islamică Sharia și că, după ce își vor fi trăit ciclul lor complet de grandoare și decădere, ca și bolșevismul, vor fi îngropați de istorie ca încă o încercare sectariană de a construi, într-o lume în care izolarea e imposibilă, reguli separate.
Cei care nu vor să bombardăm Statul Islamic,care deja există la zece ani după această profeție, asta cred, pe fond: că nu facem decât să mobilizăm lumea contra intervenției occidentale în acest fel și că mai bine îi lăsăm să își facă mendrele pe acolo. Ei uită că așa a și început – până nu au împins pe un munte o străveche populație creștină care rezistase două mii de ani ca să fie decimată de ei, și până nu au reușit câțiva ziariști occidentali să arate în direct cum erau exterminați, Occidentul era hotărât să nu repete intervenția din Libia și să nu se amestece deloc în Siria. Din păcate, trebuie să intervenim când și când pentru că ordinea universală o cere, nu putem permite alte genociduri, tot așa cum nu putem permite ca țările din jur să fie complet destabilizate. Și totdeauna va exista un arbitrariu perceput pentru că nu putem interveni peste tot.
Tocmai pentru că ne pregătim pentru un război de durată trebuie înțeles exact cine cu cine se luptă aici și care e tabăra noastră. Nu ne luptăm cu Islamul, o religie al cărei curent principal e la fel de universalist precum cel creștin. Ne luptăm cu sectanții, ai lor și ai noștri, cu cei care fac din biserici bisericuțe, cu cei care nu cred că Dumnezeu poate mântui pe toată lumea, ci doar pe ei, cu cei care construiesc dreptul lor bazat pe legile lor sectare și pentru care simpla existență a unor drepturi și valori universale este o amenințare, care cred că au dreptul să pună bombe la Paris pentru că organizațiile neguvernamentale franceze se opun mutilării sexuale a fetelor în unele țări islamice și lapidării lor în Afganistan, fiindcă nu înțeleg că civilizația se bazează pe evitarea suferinței și protejarea celor slabi, valori universale. Nu există tabără bună – dacă Occidentul nu ar fi avut interese în restul lumii nu contribuia, cum a făcut, involuntar, la amplificarea acestui conflict din sânul civilizației islamice, devenit acum global (Gordon refuza să îi lase pe islamiștii moderați să fie masacrați de către Mahdi, susținând că după aceea Mahdi nu va amenința doar Sudanul). Dar există tabără rea, adică tabăra barbară, tabăra celor care trec cu buldozerul peste monumente UNESCO sau plătesc cu 15.000 de euro familiile ca să le cumpere copiii care vor fi transformați în atentatori sinucigași. O tabără întreținută de o propagandă odioasă contra celorlalți, în care se înscriu și site-urile românești cu „Afară Islamul din țară“, despre care am auzit, dar ar fi prea frumos să fie adevărat, că ar fi susținute din fonduri rusești. Această tabără nihilistă e dușmanul întrupat, ca și bolșevismul, din refuzul unei modernizări de tip occidental, și care va mai explora o vreme o cale proprie. Nu putem câștiga contra ei definitiv și durabil, pentru că natura omului este sectară și animală, iar sistemul de bariere care ne ține deasupra ei, civilizația occidentală bazată pe universalism etic, e o construcție rafinată, care cere enorm de multă investiție. Dar e obligația noastră să nu pierdem, pentru că experiența înaintașilor ne arată că, deși barbarii tot vin, diferitele valuri de barbari se pot converti și deveni parte a ordinii, câtă vreme aceasta e ferm susținută. La mulți ani.
Alina Mungiu-Pippidi este președinte SAR și profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe site-ul www.romaniacurata.ro.
