Raul de partid e o maladie politica ciclica care se manifesta ca o senzatie de nemultumire fata de modificarea organica sau functionala a echilibrului ideologic sau organizatoric al partidului. De obicei, raul de partid se produce postelectoral, desi uneori simptomele se manifesta si inaintea unei confruntari electorale. Iar cei mai expusi acestei suferinte politice sunt de cele mai multe ori acei politicieni sau comentatori politici, uneori chiar si militanti, cu o sensibilitate reactiva fata de linia sau conducerea partidului. Daca pentru afectiuni mai degraba fiziologice precum raul de mare, de inaltime sau de calatorie au fost propuse diferite remedii, oare n-ar putea fi gasit si un leac pentru raul de partid? Caci, daca nu e tratata cu responsabilitate, aceasta maladie risca sa afecteze grav atat viata partidelor, dar, datorita rolului acestora, si functionarea institutiilor politice si administrative.
Acum, cand ora criticii interne a conducerii de partid pare sa fi venit in toate partidele importante de la noi, unii asteapta de la aceasta exteriorizare a raului de partid solutia la raul de tara. Dar cum politica nu este un spatiu al miraculosului, reforma partidelor si a politicii nu poate fi impusa cu forta si oarecum din afara partidelor. Totusi, aceasta iluzie este exprimata destul de des de acei politologi sau comentatori care s-au ratacit in politica. Insa, odata intrati in politica partizana, acestia isi pierd fie obiectivitatea stiintifica, fie impartialitatea jurnalistica, devenind simpli executanti de partid. Logica de partid este diferita atat de riguroasa metodologie stiintifica, cat si de libertatea de opinie jurnalistica. Emil Boc, profesor de stiinte politice la baza, a inteles diferentele dinte politica si stiinta si a abandonat perspectiva teoretica pentru una practica. Altii par insa sa nu se adapteze si incearca sa aduca partidele pe "calea cea buna". Dar in politica influenta se stabileste si se judeca dupa voturi sau resursele mobilizate, nu dupa teorii.
Daca teoriile ar fi avut cautare, nici PSD, nici PDL nu ar fi ajuns atat de personalizate. Fuga "pragmatica" de ideologie a fost profitabila pe termen scurt si mediu, dar devastatoare pe termen lung. In cazul PSD, criza de succesiune la liderul fondator ar fi putut fi evitata daca boala ar fi fost bine diagnosticata si "pacientul" ar fi urmat tratamentul. Insa dupa douazeci de ani si mai multe etichete partizane si ideologice, acest partid ramane pana astazi dependent de Ion Iliescu. Nici Adrian Nastase, nici Mircea Geoana nu au reusit sa-si asigure succesiunea. Primul a mizat pe centralizare si personalizarea deciziei de partid, al doilea a riscat federalizarea partidului, dar rezultatul ambelor strategii a fost nul. PSD nu a depasit criza de succesiune, asa ca in 2010 se afla in acelasi punct in care se afla si in 1997, 2001 sau 2005.
Dar nici PDL nu va scapa de aceleasi simptome. Doar ca ele se manifesta altfel si in alta perspectiva temporala. Chiar daca raul de partid pare o camuflare a luptei pentru putere si reierarhizare in partid, problema personalizarii partidului nu poate fi insa eludata fara riscuri. Iar la intrebarea ce ar fi PDL fara Traian Basescu nu prea se gasesc raspunsuri. In 2001, cand in urma unei lovituri de partid Traian Basescu il inlatura de la conducere pe liderul fondator Petre Roman si prelua conducerea partidului, PD intra in faza acuta a crizei de succesiune pe care a tratat-o doar electoral. Aceasta terapie functioneaza pe termen mediu, dar, in conditiile unei societati democratice, nu poate asigura pe termen lung nici supravietuirea partidului, nici solutii si politici nationale.
Raul de partid resimtit de unii este, de fapt, simptomul unei crize mult mai profunde decat cea a directiei partidelor: este presentimentul unei crize a democratiei. Iar o astfel de criza, atat la nivelul institutiilor, cat si al ethosului public nu poate fi depasita decat daca partidele vor reusi sa se institutionalizeze.
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
