Puciul de la CSM

Un CSM transformat într-un sindicat nu e util societăţii, mai ales că noi, cetăţenii, nu avem un cuvânt de spus în alegerea membrilor CSM.

Revocarea judecătorilor Ghica şi Danileţ din CSM, săptămâna trecută, a fost punc­tul culminant al unei campanii fără pre­cedent de şubrezire a organismului care ar trebui să garanteze in­dependenţa justiţiei. Po­zi­ţiile ferme în favoarea sta­tului de drept, adoptate anul trecut, au adus CSM primele menţiuni pozitive în rapoartele de ţară ale Comisiei Europene, la pa­chet cu ura politicienilor care şi-au văzut zădărnicite planurile din vară, din ca­uză că o mână de oameni şi de instituţii nu s-au temut să le stea în cale. Au urmat campanii de denigrare la deja faimosul trust de presă controlat de domnul Voi­culescu, campanii care au săpat adânc la imaginea tuturor celor care au cutezat să se opună tăvălugului care dorea anularea statului de drept în România.

Scânteia care a aprins focul în justiţie a fost alegerea unui procuror ca preşedinte al CSM. Politicienii USL s-au întrecut în a arăta de ce asta este inadmisibil – inclusiv ministrul Justiţiei, doamna Pivniceru, ne-a explicat că CSM se află sub ocupaţie. Am mai spus aici că alegerea unui procuror în fruntea CSM este la fel de legitimă ca ale­gerea unui judecător în aceeaşi funcţie. Or­goliul nemăsurat al judecătorilor a fost punctul slab utilizat de maeştrii ma­ni­pu­lării pentru a declanşa procedurile de re­vocare.

Un singur detaliu a scăpat atenţiei or­ga­nizatorilor acestei mişcări: membrii CSM nu pot fi revocaţi decât dacă nu îşi în­deplinesc sau îşi îndeplinesc neco­res­pun­zător atribuţiile încredinţate. Aşadar, ni­meni nu poate fi revocat din funcţie pen­tru că nu mai este popular în sistem – da­că am accepta contrariul, ar însemna că CSM nu va mai putea lua niciodată decizii necesare, dar nepopulare în rândul ma­gistraţilor (de exemplu, sanc­ţionarea unor magistraţi) de teama re­vo­cării. De ase­me­nea, a vota pentru un can­didat sau pen­tru altul în cadrul pro­ce­du­rii de se­lec­ţie a preşe­din­telui CSM nu poate nicio­da­tă să echi­va­leze cu neîn­de­plinirea sau îndeplinirea ne­­cores­pun­ză­toare a atri­buţiilor de mem­bru CSM, pentru că în România nu există noţiunea de mandat imperativ şi fiecare are libertatea să voteze cu acel can­didat care l-a convins mai mult.

Continuarea în Revista 22