Perioada dintre cele două tururi de scrutin este marcată de apariţia manifestaţiilor de stradă, atât în marile oraşe ale ţării, cât şi în capitalele europene cu comunităţi româneşti importante. Nota comună a fost protestul împotriva modului în care Ministerul de Externe a (dez)organizat alegerile în secţiile din străinătate.
Cert este faptul că pe 2 noiembrie au existat cetăţeni români cu drept de vot care s-au prezentat la secţiile de votare din străinătate şi nu şi-au putut exercita votul, din vina autorităţilor statului (aici, reprezentat prin Ministerul Afacerilor Externe). Explicaţiile pot sta în picioare sau nu (de acord, la primul tur al prezidenţialelor din 2009 au votat în străinătate 90.000 de persoane, anul acesta au fost peste 160.000 – dacă-i socotim şi pe cei rămaşi pe dinafară, ajungem la dublu faţă de acum cinci ani). Rămâne faptul că, aşa cum arată distribuţia voturilor exprimate în diaspora (exceptând Republica Moldova, unde e altfel de diasporă, una involuntară, şi unde n-au rămas alegători pe dinafară), din fiecare opt voturi care nu au putut fi exprimate, patru ar fi mers la Iohannis şi doar unul la Ponta.
Împiedicarea exercitării votului constituie faptă penală şi se sancţionează, conform legii, cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Nu am aflat încă despre deschiderea vreunei anchete care să stabilească vinovăţiile individuale, dacă ele există. Acum câteva luni, când, alături de mai multe organizaţii ale societăţii civile, am sesizat Avocatului Poporului posibila neconstituţionalitate a unor ordonanţe de urgenţă (întâmplător, referitoare tocmai la modificarea legii alegerii preşedintelui), domnul Victor Ciorbea ne-a răspuns că nu prea e treaba domniei sale, care e preocupat în primul rând de cazurile care aduc atingere exerctitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Adică, exact ce s-a întâmplat la 2 noiembrie. Nu am aflat despre vreo reacţie din partea Avocatului Poporului, semn că între timp îşi va fi ales un alt obiect de activitate.
Revenim de unde am plecat, la demonstraţiile de protest. Fiind îndreptate împotriva vinovaţilor de proasta organizare a procesului electoral în diaspora, responsabilitatea revenind MAE, adică Guvernului, ele nu pot să nu se transforme în demonstraţii anti-Ponta. Implicit, pro-Iohannis. Este riscul generat de situaţia anormală în care şeful Guvernului, guvern care organizează alegerile, este şi candidat în respectivele alegeri.
O parte dintre cei care protestează acum au făcut-o şi în ianuarie 2012, şi în toamna lui 2013, acuzând în bloc clasa politică de practici autoritare, corupţie şi abuzuri. Cei care s-au aflat atunci alături de ei se întreabă acum dacă este legitimă implicarea politică, atât timp cât până acum s-a îmbrăcat haina societăţii civile. Cu atât mai mult cu cât, în mod natural, la aceleaşi proteste s-au alăturat partizani expliciţi ai lui Iohannis.
Cu alte cuvinte, este chestionată încălcarea graniţei dintre apolitic şi politic. Există cu adevărat această graniţă? Pot exista proteste împotriva politicului (cum sunt calificate uneori cele menţionate mai devreme)? Nu cumva ar fi similare cu nişte proteste contra gravitaţiei?
În ce mă priveşte, cred că societatea civilă trebuie să sancţioneze abuzurile politicienilor, indiferent cine sunt aceştia. Şi că e de dorit ca autorii abuzurilor respective să poarte nume şi prenume, ca să poată fi arătaţi cu degetul. Sigur, arătând cu degetul un politician, adversarul său va avea câştig de cauză. Nu văd nimic rău în asta, atât timp cât şi abuzurile acestuia, dacă vor exista, vor primi tratamentul cuvenit. Apolitismul mi se pare o vorbă goală, ceea ce ar trebui să pretindem de la societatea civilă e non-partizanatul.
P.S.: Au reapărut contrademonstraţiile pesediste, o practică la care credeam că s-a renunţat. Pe 28 ianuarie 1990, o astfel de acţiune a dat tonul primei mineriade. Sper că nu ne întoarcem acolo.
Mircea Kivu este sociolog
