Autorul de faţă este pe cale să vă ofere unul dintre cele mai revoltătoare şi mai reacţionare texte scrise vreodată, în care pretinde nu numai că monarhia este cel mai natural regim posibil – există un temei pentru care toate poveştile sunt despre prinţi şi prinţese, nu despre preşedinţi sau secretari generali -, dar şi că imperiile sunt, în general, un lucru bun, cu condiţia să fie vorba despre imperiul britanic sau ceva pe-aproape.
Socialiştii au avut dintotdeauna o problemă cu miturile. Când universul tău este populat cu birocraţi, secretari şi tovarăşi, e dificil să-ţi „vinzi” ideologia într-o lume în care fiecare băieţel s-a visat la un moment dat prinţ pe-un cal alb şi fiecare fetiţă, prinţesă. Cel care a înţeles primul acest lucru a fost, desigur, un „cetăţean” al Franţei republicane, Georges Sorel, care a şi teoretizat rolul central al miturilor în doctrinele politice. Şi, în numai câteva decenii, ceea ce părea o mişcare politică marginală s-a înarmat cu o mitologie proprie şi a revendicat un loc la centru. În felul acesta – socialism plus mituri – s-au născut cele două totalitarisme ale secolului 20. Atât comuniştii, cât şi naziştii au încercat să creeze mituri – remarcabil de similare – despre tot felul de eroi fabricaţi în laboratoarele propagandei, de la Stahanov la Horst Wessel, dar, cumva, au eşuat să se ridice la înălţimea poveştilor autentice, care contează cu adevărat în imaginarul fiecărui individ. Iar poveştile care contează sunt, inevitabil, cu prinţi şi prinţese.
Sigur, toată nebunia Will&Kate poate fi privită ca o soap-opera, o telenovelă superficială care insultă bunul gust al intelectelor rafinate.
Poate fi privită şi ca o imensă afacere prin care se încearcă să se vândă unei lumi întregi ceea ce are Marea Britanie mai bun: monarhia. Dar întrebarea esenţială este omisă, convenabil, din raţiuni de corectitudine politică: „De ce este monarhia ceea ce are Marea Britanie mai bun?”. Pe scurt, pentru că, prezervând monarhia, Marea Britanie a reuşit să păstreze ceea ce este mai important pentru o ţară: libertatea indivizilor şi sentimentul identităţii naţionale. Franţa republicană a traversat o serie lungă de revoluţii eşuate până când şi-a găsit liniştea într-un regim de cvasimonarhie electivă. Statele Unite, după ce au cochetat iniţial cu ideea unui rege, au ales un regim federalist care a dus şi el, treptat, la o concentrare a puterii în mâinile guvernului central şi ale preşedintelui. Nu există în acest moment în lume un om mai puternic decât preşedintele Statelor Unite, o poziţie de care nu s-a bucurat nici regina Victoria la vremea ei.
Toate democraţiile, de greci şi romani până la francezi americani, par să fi eşuat într-o formă sau alta de monarhie. Dar dacă în realitate nu au eşuat, ci au evoluat? Dacă, în realitate, esenţa conservatoare a monarhiei britanice este starea firească a lucrurilor, în care relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi evoluează în chip organic, fără drama kitsch care însoţeşte revoluţiile de orice fel? Bineînţeles, dacă vii din Swaziland sau Arabia Saudită, s-ar putea să nu guşti prea mult ideea că monarhia este cea mai firească dintre orânduiri, dar aici nu este vorba despre Africa, lumea arabă sau chiar Asia, ci despre Occident. Prea multă vreme corectitudinea politică a obnubilat câteva adevăruri fundamentale: Occidentul este locul în care s-au născut libertatea, individualismul şi respectul faţă de proprietatea privată, valori care au apărut în şi au definit Marea Britanie. De câteva ori, spre cinstea lor, britanicii au rămas singurii care să apere aceste valori într-o Europă care o luase razna.
Şi, da, Imperiul Britanic a avut un rol fundamental pozitiv în istoria lumii, da, măcar au avut onestitatea să poarte „povara omului alb” când nimeni nu era dispus să o poarte. Măcar dacă americanii şi-ar asuma un rol similar în lumea de azi! În România, am fost învăţaţi de mici că ne-am aflat întotdeauna „la răscrucea imperiilor” şi ni s-a indus ideea că imperiile – de la romani la turci, ruşi şi austro-ungari – sunt neapărat nişte lucruri foarte rele. Însă acesta nu este decât un alt mit, un mit naţional, dar un mit. Adevărul este că toate imperiile care au lăsat urme pe aici, de la romani la bizantini, turci, habsburgi şi – ei bine, da – ruşi, au avut în primul rând un rol civilizator. Pentru că asta este funcţia fundamentală a imperiilor – prezervarea civilizaţiei şi a ordinii -, iar sub Imperiul Britanic, lumea era mult mai civilizată decât este azi. Mitul antiimperialist că Britania a prosperat prin exploatarea resurselor din colonii este astăzi în ruină. Au trecut 50 de ani de la emanciparea coloniilor, iar ţările respective nu o duc mai bine şi nu sunt mai prospere. Ţările africane sunt mai sărace şi le merge mai prost decât pe vremea când erau colonii, Egiptul nu a fost niciodată mai liber decât sub dominaţie britanică. India însăşi şi-a început ascensiunea abia atunci când a îmbrăţişat în sfârşit valorile occidentale ale capitalismului şi democraţiei.
Există un motiv pentru care poveştile cu prinţi şi prinţese fascinează o lume întreagă şi n-are nici o legătură cu construcţiile noastre artificiale, mai mult sau mai puţin raţionale, despre „Stat” şi sisteme politice, ci cu cine suntem de fapt.
